Harta etnica a Banatului istoric la 1919
Dupa terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia geopolitica in Europa de sud-est era foarte complexa.
A fost un moment de maxima instabilitate,in care regimurile politice si frontierele de stat ale tarilor din regiune au suferit importante si dramatice modificari.
Statele invingatoare in razboi emiteau pretentii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii apartinand vecinilor lor, iar cortegiul revendicarilor ameninta sa transforme intreaga politica est-europeana intr-un joc de domino.
In acest sens, un adevarat campion al revendicarilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere in Iugoslavia pentru o perioada indelungata.
Regimul comunist al lui Tito, mimand o supunere oarba fata de Stalin si de Uniunea Sovietica, factorul principal de putere in zona in acel moment, incerca sa isi asigure o substantiala largire a granitelor in dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca Romania, cu care popoarele iugoslave traisera in buna intelegere pana atunci.
Astfel, regimul titoist urmarea sa ocupe Istria si Trieste de la Italia (reusind in cea mai mare masura), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul si Tesalia de la Grecia si intentiona sa anexeze intreaga Albanie, care urma sa se contopeasca cu Kosovo intr-o republica albaneza in cadrul noii federatii comuniste.
Fata de Romania, conducerea iugoslava se arata tot mai interesata de Banat, unde locuia si o minoritate sarbo-croata.
Documentul prezentat in acest sens in publicatia amintita este edificator si in acelasi timp de maxim interes pentru cunoasterea negocierilor de culise care se purtau intens in perioada amintita. Este vorba de vizita la Moscova, la inceputul lunii ianuarie 1945, a unei delegatii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito.
El s-a intalnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discutiei a fost descoperita in arhivele moscovite de catre istoricul Åžerban Voicu, originar din Caransebes, care a utilizat-o intr-o lucrare intitulata provizoriu “Instaurarea regimurilor comuniste in Europa rasariteana 1945-1950″, care, dupa informatiile noastre, nu a fost inca publicata.
Cu atat mai important devine documentul acesta, facut cunoscut istoricilor prin intermediul saptamanalului timisorean amintit la inceput.
Pe scurt, conform asteptarilor, Hebrang a emis in numele guvernului sau pretentii la zone din Ungaria (Pecs si Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola si Fiume).
Åžerban Voicu mentiona in continuare: “In privinta Romaniei, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a incorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timisoara, incluzand orasul Timisoara: exista acolo un judet cu o populatie exclusiv sarbeasca, in timp ce orasul avea o populatie preponderent germana, astfel ca putea fi, de asemenea, incorporat la Iugoslavia.”
Logica tipica de putere invingatoare, fara a tine seama de realitatea de pe teren! Judetul Timis-Torontal, desi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o “populatie exclusiv sarbeasca”, cum pretindea delegatul iugoslav.
Sarbii reprezentau abia a patra nationalitate a judetului, dupa romani, germani si maghiari. La fel, orasul Timisoara nu era in niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedetinand majoritatea absoluta.
Conform recensamantului efectuat in 1930, germanii erau intr-adevar pe primul loc intre nationalitatile orasului, dar numai cu 32%, fiind urmati de maghiari (31%), romani (24%), evrei (7%) si sarbi (2%).
Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii isi motivau pretentiile in fata conducerii sovietice erau foarte subrede.
Stalin, ale carui trupe tineau Romania sub ocupatie de mai bine de patru luni in acel moment, era mult mai bine informat asupra situatiei de acolo decat sperase Hebrang.
De aceea, conform notei sovietice de conversatie, raspunsul lui a fost categoric: Stalin “a intrebat daca se tiparise ceva in presa despre aceasta problema si, auzind un raspuns negativ, a observat ca era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.
Totusi, in general, aceasta problema ar putea fi inclusa pe agenda viitoarei Conferinte de pace, dar, daca dumneavoastra veti ridica aceasta problema ca atare, trebuie sa aveti si anumite argumente.” (6) De unde se vede ca liderii sovietici cunosteau foarte bine in acel moment faptul ca revendicarile iugoslave erau lipsite de orice baza.
Fara a se descuraja, Hebrang a abordat problema urmatoare, foarte asemanatoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbari de frontiera in zona Resitei.
In aceasta problema, el a explicat ca in acel oras, situat pe teritoriul romanesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier si otel.
“Daca se va dovedi imposibil de incorporat Resita la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia sa obtina fier de la acele fabrici in alt mod.”
Aici macar nu se mai aducea in discutie asa-zisul argument etnic, ci doar cel economic.
Insa nici aceasta a doua solicitare nu a avut mai multi sorti de izbanda.Mirat de amploarea revendicarilor iugoslave, Stalin i-a raspuns lui Hebrang: “Daca se va intampla asta, atunci veti fi la cutite cu Romania si Ungaria si veti avea de luptat cu lumea intreaga; o astfel de situatie ar fi absurda.” Referirea la Ungaria era facuta in legatura cu zona industriala Pacs-Baja.
Stalin dadea clar de inteles ca “lumea intreaga”, incluzand deci si Uniunea Sovietica, se va opune acestor pretentii absurde. Intelegand ca ambitiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultati chiar si Uniunii Sovietice, “tovarasul Stalin (se arata in nota sovietica de conversatie) si-a exprimat parerea ca ar fi de dorit ca, inainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslava) sa se informeze despre opinia noastra, pentru ca altminteri putem sa ne gasim intr-o pozitie ingrozitoare.”
Era tocmai ceea ce sesizasera si istoricii de mai tarziu: faptul ca regimul lui Tito incerca sa actioneze pe cont propriu, fara sa consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale il suspectau pe acesta din urma ca ar fi in spatele pretentiilor iugoslave.
Abia dupa ruptura sovieto-iugoslava din 1948 au iesit la suprafata gravele divergente care existau intre cele doua puteri comuniste.
Trebuie mentionat faptul ca, in momentul discutiilor din 8 ianuarie 1945, Romania inca nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind in acea perioada generalul Nicolae Radescu.
Desi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totusi acesta nu a avut castig de cauza. Romania se afla deja sub ocupatia Armatei Rosii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvant de spus in afacerile sale interne si externe.
In scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau in mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar tara noastra intra in sfera lor de influenta pentru 45 de ani.
In acest mod se explica interesul lui Stalin ca teritoriul Romaniei sa ramana intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul sau total.
De aceea, cum am mai aratat, el a renuntat la planuita anexare a Moldovei si a sustinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea intregului teritoriu de nord al Transilvaniei catre Romania. Totusi, guvernul iugoslav nu s-a dat usor batut.
El a retinut din raspunsul lui Stalin catre Hebrang faptul ca “era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.”
In acest scop, Frontul Antifascist Slav din Romania, aflat sub conducerea comunistilor sarbi, a convocat la Timisoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, cand urma sa se solicite in mod oficial “unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a vointei intregii populatii a regiunii!
Prinzand insa de veste, autoritatile romane au solicitat Inaltului Comandament Sovietic din Bucuresti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a si petrecut, desi delegatii din Iugoslavia isi facusera deja aparitia la Timisoara.
Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizatie politica, inlocuindu-l doar cu una culturala.
Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventa in fata pretentiilor iugoslave.
Mai tarziu, dupa ruptura dintre Stalin si Tito, ambasada romana de la Belgrad facea referiri la situatia dificila a populatiei romanesti din Iugoslavia.
Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre raul tratament al romanilor de pe valea Timocului, situatie care avea sa se mentina mult timp.
Astfel, problema banateana a agitat si ea spiritele in primii ani postbelici.
Totusi, ea nu a inrautatit in mod decisiv raporturile romano-iugoslave, marcate si ele de evolutiile cu totul inedite din politica est-europeana din acel timp.
Dupa reluarea relatiilor normale, in anii 1954-1955, cele doua state au renuntat la pretentiile teritoriale reciproce si intre ele a domnit o atmosfera de buna vecinatate pana in momentul prabusirii regimurilor comuniste.
Sursa:
[1] www.banaterra.eu via cersipamantromanesc.wordpress.com