RSS

Gheorghe Piperea: "Marile bănci …

Tot mai multe dintre …

Deși este un demers nelegal și a…

Dezbinarea românilor …

Monica Macovei se face vinovată …

Printr-o dublă măsură…

Liderii antiromâni ai UDMR din j…

Protestul românilor f…

Taxe inventate pentru colete de …

O problemă foarte gr…

Lia Savonea, noua șefă a CSM: "I…

Desemnată și apoi al…

PNȚCD cere retragerea premiului …

Acordarea acordarea …

«
»
TwitterFacebookPinterestGoogle+
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

Secuii nu sunt unguri!

Print Friendly, PDF & Email

ORIGINEA SECUILOR

Deşi astăzi Secuii vorbesc ungureşte (de fapt o limbă maghiară cu evidente particularităţi dialectale), ei nu aparţin etniei maghiare. Aceasta este şi constatarea aproape unanimă a vechilor cronicari maghiari, precum şi a tuturor călătorilor occidentali prin aceste părţi ale Ardealului, încă de la începutul secolului XVI.

Dintre aceştia, primul care trebuie amintit este Anton Verancsici (1504-1573), secretar regal (trimis în diferite solii la regii Sigismund al Poloniei, Francisc I al Franţei, Henric VIII al Angliei,  Ferdinand de Habsburg, precum şi la papii Clement VII şi Paul III, sau la dogele Veneţiei etc.).

Secuii nu sunt unguri!

În De situ Transilvaniae… retipărită la Budapesta în 1944, dar şi în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, pp. 120-151, acesta afirmă:

Că secuii sunt de neam hunic nu se îndoieşte nimeni […] ca unii care mai păstrează până acum primitivitatea scitică, se deosebesc de unguri aproape în toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi,afară de religie; şi nu se aseamănă nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor”. Trebuie să-i dăm deplină crezare lui Verancsici cu privire la limba Secuilor, pentru că,  la p. 120 a aceleiaşi surse, afirmă textual: „… fiindcă eu ştiu bine limba maghiară, care este pentru mine a doua limbă…”.

Un alt personaj ce cunoştea bine situaţia în Transilvania, a fost Giorgio Tomasi, care în cartea sa Delle guerre e rivolgimenti del regno d’Ungaria e Transilvania, apărută la Venezia în 1621, afirmă „… Cu privilegii asemănătoare, dar după alte legi trăiesc secuii […]. Ei se trag din primii sciţi”.

De asemenea, mantovanul  Antonio Possevino în lucrarea  Le relazioni  fra l’Italia e la Transilvania nel secolo XVI, la cap. 6, spune:

Ciculia [Secuimea] este o parte a Daciei care ajunge până la hotarele Moldovei. Aici locuiesc transilvăneni care se socotesc mai vechi decât hunii şi de aceea sunt numiţi sciţi mici, care au mai rămas şi s-au păstrat mai neatinşi decât ori ce alt popor în această ţară. […] Sunt totuşi mulţi români amestecaţi cu ei”.

Absolut toţi cei ce vorbesc, în relatări sau în corespondenţă, despre Transilvania şi locuitorii ei (ex.: P. Ransanus, Cosimo Capponi, Alfonso Visconti, Pigafetta, P. Pelardi, Gian Lorenzo d’Anania, G. Poter, G. A. Magini, sau sasul G.  Reicherstorfer, ca şi umaniştii Sebastian Münster şi Nicolae Olahus etc., etc.) fac mereu o netă  deosebire între unguri şi secui. Încă din secolul XIII avem mărturii în acest sens, de ex. în 1213, cea referitoare la oastea comitelui Ioachim  de la Sibiu, care era compusă din „saşi, valahi,  secui şi  pecenegi”.

De altfel, în cap. 50 din Gesta Hungarorum (sec. XII-XIII) se spune:

„…o armată [a lui Arpad] condusă de Usubu întâlneşte [pe afluentul Tisei, Couroug] pe secui, ce făceau parte din popoarele lui Atila şi care, auzind de faima lui, îi ies înainte cu daruri şi-şi oferă fiii ca ostateci”.

Este evident că dacă ar fi aparţinut aceleiaşi etnii secuii n-ar fi trebuit să le ofere ungurilor propriii copii ca ostatici, ca unor străini necunoscuţi, cărora urma să le trezească încredere şi să le dovedească fidelitate.

Originea etnică a Secuilor se manifestă şi în alte domenii ale culturii materiale sau spirituale, prin care se deosebesc în mod evident de etnia maghiară. Să luăm ca exemplu elementele legate de casa secuiului.

Poarta este identică cu cea caracteristică Maramureşului sau Olteniei; în această formă ea este inexistentă la maghiari (cf., de pildă, Dr. Coriolan Petranu, Etudes d´histoire de l´art transylvain, Sibiu 1944, p. 252).

Coperişul casei secuiului este în patru ape (pante), ca la români, şi nu în două, ca la unguri şi saşi.

Cerdacul casei secuieşti este identic cu cel al românilor, secuii numindu-l csardák, ca şi românii, şi nu tornác, ca ungurii.

Muzica secuiască veche e caracterizată prin gama pentatonică, extrem de frecventă şi la români, ea lipsind la unguri, unde nu e caracteristică (Kodály în Zenei Szemle, 1917, I, p. 15, şi Szekely Nemz. Muzeum Emlékkönyve, Sf. Gheorghe, 1929, p. 208; Haraszti înLa Musique hongroise, Paris, 1933, pp. 125-126; H. Riemann, Fabó, Bartalus, Kàldy etc.).

Savantul maghiar Séprödy, studiind colecţia de cântece cunoscută sub numele de Codex Caioni, vorbeşte despre

savoarea specială pe care o au toate melodiile româneşti de care este impregnată atât de puternic muzica secuiască”,

iar cercetătorul Fabó afirmă:

„În dezvoltarea cântecului popular Kurutz, participarea românească e considerabilă […], de aceea el apare urechii maghiare ca fiind românesc”.

Este evident, prin urmare, că românii „secuizaţi” au continuat să folosească gama pentatonică, pe care secuii au luat-o apoi de la români.

Ca elementele decorative, pe covoare, broderii, crestături în lemn, ca şi pe ouăle încondeiate de Paşti – frecvente la secui – apar forme geometrice, ca la români, şi nu florale, ca la unguri. Anton Verancsici (sec. XVI) constata deja că secuii se folosesc de  „un soi de beţe în patru muchii pe care fac diferite crestături”. Cine nu este tentat să le identifice cu vestita „condică” a ciobanului nostru, proverbialul răboj?

De asemenea, toponimele slavo-române sunt frecvente în această regiune (Dr. Coriolan Petranu, op. cit.).

Într-o epocă în care se studiază atât de intens ADN-ul, nu poate fi neglijat nici indicele cefalic, ca şi cel biologic, care îi apropie pe secui de români mai mult  decât de populaţia din „pusta” maghiară (cf. Dr. P. Râmneanţu, „Originea etnică a secuilor din Transilvania”, în revistaTransilvania, II, 1, pp. 45-59).

Toate aceste elemente caracteristice culturii materiale şi spirituale, prezente în viaţa secuiului – şi nesocotite de partea maghiară atunci când invocă autonomie teritorială „pentru a ocroti”, pe lângă limbă, „obiceiurile locuitorilor din Secuime” –, dovedesc existenţa unui fond comun cu cel al autohtonului român, spre deosebire de limba vorbită azi, care, impusă de administraţie pe parcurs de secole, a sfârşit prin a înlocui vechea limbă vorbită de acesta, despre care amintesc atât A. Verancsici, cât şi N. Olahus sau P. Ransanus.

Faptul că astăzi toţi secuii precum şi aproape toţi românii din această regiune vorbesc ungureşte şi au nume maghiare nu poate să ducă la concluzia eronată (după cum vom vedea şi în cele ce urmează) că aceştia aparţin etniei maghiare şi specificului ei cultural, ce trebuie ferit de periculoasele înfluenţe străine (româneşti), ştiut fiind că limba oficială până după primul război mondial, şi apoi între 1940 şi 1944, a fost limba maghiară.

Secuii nu sunt unguri!, bashkiri

Secuii nu sunt unguri!, bashkiri

Sursa:

[1] razvan-codrescu.blogspot.com

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.

loading...

Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline