Simon de Keza, la sfarsitul secolului al XIII-lea confirma cele spuse de Anonymous si mai precizeaza in “Gesta Hunnorum et Hungaronum” ca romanii supraviețuiesc in Panonia in vremea hunilor, in schimb secuii (atentie cum ii numește si nu “maghiarii”) nu locuiesc in Panonia(teritoriul Ungariei de astazi) ci in muntii de la margine, impreuna cu alte comunitați romanești de la care invața scrierea acestora (deci secuii erau parte din comunitatea romaneasca cu care se ințelegeau).
SECUII NU SUNT MAGHIARI !
Asadar, domnule Tokes Laszlo, intorceti-va in Ungaria, lasati Romania in pace si nu mai faceti afirmatii de genul: “Autonomia Tinutului Secuiesc se va realiza cu consecventa, daca nu vor fi obstructionisti in randul maghiarilor”, pentru ca eu am stat de vorba cu fosti colegi secui, care dezaproba planurile UDMR-ului si al partidului dvs., pentru ca se considera romani pana la moarte!
*
Am citit despre teoria autonomiei in Ardeal din cauze strict economice. Eu as raspunde: daca cineva sustine din umbra dezvoltarea economica din Ardeal, o face cu un interes clar: acela de a adanci nivelul economic dintre cele doua mari regiuni, pentru ca precedentul “Catalonia” sa se repete.
*
In fine, am preluat o parte dintr-un material, scris de Ionut Tene in Condeiul Ardelenesc. Iata cine sunt secuii :
Secuii – “neam aparte” de unguri. Catolicizati de unguri, acceptati ca aliati, in calitate de “natiune” medievala, urmasii avarilor au continuat sa fie, etnic, altceva. Pentru ca, in afara de rune (la care romanii, invatatorii lor, renuntasera in momentul adoptarii slavonei, ca limba liturgica si a alfabetului chirilic), secuii au continuat sa aiba o limba a lor, un port si obiceiuri proprii, inca vizibile in secolul XVI, pe cale de disparitie in veacurile XVII-XIX si de care numai unii batrani isi mai amintesc astazi, in zona Ciucului, intr-atat de eficace a fost procesul de ungurizare, sustinut in primul rand de biserica, atat cea catolica, cat si, ulterior, cea reformata. Faptul ca ei insisi se numesc inca, astazi, secui atesta insa persistenta constiintei unei deosebiri fundamentale fata de populatia ungureasca, a unei etnii originare distincte.
In veacul XVI, desi la prima vedere “limba, ca si toate obiceiurile” ii apropiau de unguri (Georg Reicherstorffer), cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea impiedica sa nu remarce ca “totusi sunt un neam barbar”, altceva “decat ungurii”. Cunoscator profund al realitatilor transilvane, marele carturar umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) (1504-1578) concluziona, in urma unei analize obiective, ca secuii “se deosebesc de unguri in aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, si nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor”.
Pe aceeasi linie, Nicolae Romanul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul sau, observa la secuii supusi ofensivei ungurizarii ca au inca “unele cuvinte proprii neamului lor”. Carturarii umanisti ii defineau in unanimitate drept oameni facuti pentru razboi, un “neam de oameni crunti” (P. Ranzanus), “aspru si aprig, ca si nascut pentru lupta” (Georg Reichertorffer), cu “oameni cranceni si razboinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistenta indelungata in fata ungurizarii si pastrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungureasca au fost silite sa li le recunoasca permanent.
Practic, pana tarziu, in epoca moderna, impletindu-si istoria cu aceea a romanilor autohtoni si majoritari in Transilvania, impotrivindu-se ofensivei regalitatii magnatilor unguri si patriciatului sasesc, secuii s-au bucurat “de legi si obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, impartindu-si “intre ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam” (A. Possevino).
Sursa: [1] securitatea-romaniei.blogspot.ro