Sultanul i-a promis lui Mihai Viteazul marea cu sarea: cele trei tari pe care si le dorea, pe vecie, functia de mare comandant in Ungaria si cea de pasa al Timisoarei, 50.000 de soldati oricand ar fi avut nevoie, si putea pastra tot ce urma sa mai cucereasca, toate acestea in schimbul loialitatii. Mihai i-a aratat propunerile lui Rudolf al II-lea, imparatul austriac, asigurandu-l ca-i va ramane credincios (pana la urma, de la austrieci i s-a tras moartea lui Mihai).
Mihai Viteazul in constiinta europeana – Transilvania, Valahia si Moldova erau „bastioanele cele mai sigure ale acestei parti a crestinatatii”
Autorul mai spune ca „cele trei tari razboinice si de granita, Transilvania, Valahia si Moldova, erau „bastioanele cele mai sigure ale acestei parti a crestinatatii” (deci expresia nu e o inventie a istoriografiei ceausiste, cum se grabesc unii sa “demitizeze”):
„Istoria generala a turcilor de la inceputurile acestei natiuni pana la ascensiunea dinastiei otomane, cu toate expeditiile de seama ale principilor crestini impotriva lor. Impreuna cu vietile si cuceririle regilor si imparatilor otomani, adunate cu fidelitate din cele mai bune istorii atat vechi cat si moderne si rezumate intr-o istorie continua pana in anul prezent 1603.
[Sultanul] i-a promis [lui Mihai Viteazul], ca recompensa a loialitatii sale, sa-i dea pe vecie tarile Transilvania, Valahia si Moldova si pentru trebuintele sale sa-i furnizeze atat trupe cat si bani; i-a oferit mai mult: sa-l faca mare comandant in armata sa din Ungaria si pasa al Timisoarei, ca prieten al sau, gata in orice vreme sa-l ajute cu 50 de mii de calareti si infanteristi (dupa cum va fi trebuinta) impotriva imparatului, rezervandu-si lui insusi tot ce ar cuceri in plus, pentru toata bunatatea si amabilitatea cerandu-i numai sa-i fie loial. Toate aceste oferte voievodul le arata comisarilor imperiali, continuand sa declare ca nu se va indeparta niciodata, ci va sta ferm alaturi de imparatul creștin. Totusi, ca un barbat doritor sa-si imbunatatească situatia, a profitat de ocazie sa ceara imparatului tara Transilvaniei, ocupata de el atat de recent, ca mostenire pentru totdeauna pentru el si fiul sau, cu orasele de frontiera care au apartinut in timpurile trecute Transilvaniei si cu tot ce ar urma sa cucereasca de la turci, sa fie ale sale si ale fiului sau. A cerut, de asemenea, ca toate functiile si demnitatile din vremile trecute acordate de maiestatea sa imperiala lui Sigismund, fostul principe, sa poata fi acum stapanite de el insusi, iar pentru serviciile facute sa i se acorde bani ca sa plateasca soldatii. Iar imparatul cu ceilalti principi ai imperiului sa-l asigure ca, daca ar fi făcut prizonier de turci, ei l-ar rascumpara, iar in cazul ca prin marea putere a turcilor ar fi alungat din aceste tari, atunci prin grija imparatului sa aibă un loc convenabil atribuit lui in Ungaria Superioara, pentru a trai acolo, cu o subventie anuala de 100 mii taleri. Daca i se va acorda tot ce a cerut, promitea ca anul acesta sa faca mai mult contra turcilor decat se facuse in 100 de ani, cu staruinta ca daca el ar fi avut sa foloseasca banii ce s-au cheltuit in timpul acestui razboi nu se indoieste ca ar fi adus toate tarile de la Marea Neagra pana la Buda, Alba Regala si Solnoc sub ascultarea imparatului. O promisiune mare intr-adevar, dar cu greu ar fi putut fi realizata chiar si de un principe mult mai mare decat el […]
Dupa această victorie importanta, Mihai ocupand restul Moldovei a chemat poporul sa-i jure supunere imparatului, lui insusi si fiului sau, spre marea ofensa a polonilor, dar in special a marelui cancelar, un batran inamic al Casei de Austria. Au urmat tulburari mai mari decat mai inainte, la frontierele acelei tari curgand mai departe sangele multor crestini, pe care il puteau folosi mai bine contra dusmanului de moarte in apararea comunitatii crestine. Totusi cele trei tari razboinice si de granita, Transilvania, Valahia si Moldova, bastioanele cele mai sigure ale acestei parti a crestinatatii (the surest bulwarkes of that side of Christendome) si foarte expuse furiei inamicului comun, erau inca o dată unite sub ascultarea imparatului pentru marea binefacere (fara indoiala) a comunitatii crestine si spre nemultumirea turcilor […]”
Sursa traducerii: Mihai Viteazul in constiinta europeana. Vol. 2. Cronicari si istorici straini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Bucuresti, 1983 (pe www.dacoromanica.ro).
Sursa imagini: Richard Knolles, The generall historie of the Turkes, London, 1603.
Surse:
[1] Filon Aurel[2] tiparituriromanesti.wordpress.com