Suferinta romanilor din Harghita si Covasna, o rana vie care inca ne apasa sufletele

Aerul rece al serii de toamna starni un freamat printre studenti, si mai toti isi incheiara camasile albe la gat. Eram cu totii in jur de doua sute; ne aflam in orasul Covasna. Pe strada principala nu era tipenie de om, in schimb de la ferestre se puteau ghici puzderie de ochi curiosi: nu mai vazusera cred niciodata asa de multi români la un loc in centrul orasului lor.

“Ce naiba aveti voi acolo la Targu Mures cu ungurii? Aici am intalnit vreo doi de gasca, razi cu ei de te prapadesti, si au si palinca buna”, imi spuse la telefon in urma cu doua luni un coleg de la Liga Studentilor din Constanta. Marius il chema.

Asa ne-a venit ideea organizarii unei intrunirii a Ligii in zona Harghita-Covasna. Multi din tara nu prea stiau realitatile de acolo, iar suferinta românilor din acel areal fusese mult demonetizata de canalele mass-media, asa ca, un contact direct cu acel pamant si suflet romanesc greu incercat era mai mult decat binevenit.Tinerii adunati acolo, la inceput galagiosi, pusi pe distractie si voie buna, isi schimbara repede sentimentele.

Inimile lor de români atingeau parca cu mana o rana vie, care brusc a devenit brusc si a lor. Au cunoscut tarani de-ai nostri cu lacrimi de deznadejde si parasire in ochi, au atins mainile crapate de munca ale Inaltpreasfintitului Ioan Selejan, maini fauritoare de biserica româneasca si pastratoare de Neam, au inalnit alti tineri români, multi dintre ei resemnati, deznadajduiti, care nu-si puteau gasi usor o slujba la ei acasa, fara sa fie nevoiti sa invete o limba straina…la ei in tara.

Au vazut tinere românce frumoase cu licariri triste in priviri, femei batrane pe al caror chip era intiparita suferinta amintirii uciderii barbatilor lor de catre trupele maghiare in anii 40, paduri rapuse de noii grofi, munti cumparati pe forinti si guverne “românesti” prea grabnic tradatoare.

Prietenul meu de lupta romaneasca, Florin Palas, a dat la un moment dat tonul vuietului ce avea sa urmeze: incepuseram a canta, si ca un val ce starneste alt val, grupul de studenti se dezlantui intr-un “Desteapta-te. Române” tulburator. Ecoul glasurilor se izbea ca un ciocan de peretii ostili ai blocurilor de un cenusiu sinistru. A urmat mai apoi “Treceti batalioane române Carpatii” si “Duhul lui Iancu”.

Inceputul noptii in Covasna incepu sa semene cu un rasarit; anumite lumini izvorate din taina se aprinsesera la ferestre si ochii nostri incepura sa vada mici lumanari ce arginteau drapeluri nationale puse in geam. In cantecul nostru pulsa incandescent si sangele acelor români de acolo, din spatele ferestrelor deschise spre noi, studentii care, impinsi de un resort nevazut, am crezut de cuviinta ca este bine sa sarutam mana pamantului din Ardeal. Iancu Avram isi revarsa peste asfintitul devenit rasarit fluierul dumnezeiesc din munti …românii din Covasna nu mai erau singuri.

M-am uitat peste umar; Marius plangea.

Autor: Mihai Tirnoveanu

[tp_product id=”198694228″ feed=”396″]