La moartea poetului revista “Familia” care a fost editata prima dată la Pesta, unde a debutat Eminescu, a publicat un număr de doliu consacrat în întregime activităţii şi operei sale, unde naşul său poetic, Iosif Vulcan, în necrologul său scria:
EMINESCU A MURIT !
“Naţiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jeleşte!… Poezie română, plînge!
Vi s-a dărîmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă..
Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viaţă.
Nu ne-a vinit neaşteptată ştirea aceasta, căci de timp îndelung cu palpitările inimei petreceam agonia poetului şi cu răsuflarea oprită ceteam orice înformaţiune despre boala-i incurabilă: cu toate acestea acuma, după ce catastrofa cumplită a izbucnit, cînd vedem că ceea ce a fost inevitabil a urmat, un fior ne cuprinde şi-o jale adîncă ne stoarce lacrimi din ochi…
A avut şi el soartea celor mai mulţi poeţi mari. A făcut gloria naţiunii sale, dar a fost şi a rămas sărac, a trăit luptîndu-se cu lipse materiale şi a murit în mizerie…
Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toţi, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mîngîieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care s-ăi ţie lumina, cînd marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o mînă care să-i închidă pleoapele amorţite pentru totdeauna…
După cum se ştie, noi am introdus pe Eminescu în literatură şi tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă şi mai admirabile poesii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul şi mormîntul.”
(Familia, 1889, nr. 26, p. 309-311.)
Sursa: Mária Berényi
