Europa e pe ”moarte”, trăiască Naționalismul!
Comunicatul de presă al PRU transmis astăzi de colegul nostru Daniel Tăbăcaru, vicepreședinte al partidului:
Uniunea Europeană, chiar dacă nu arată acest lucru, este pe „patul de moarte” – nu o moarte dramatică sau o moarte subită, ci una lentă și constantă ale cărei semne ochiul neavizat nici măcar nu le observă.
Tragedia și declinul Europei sunt doar parțial datorate situației economice.
Criza financiară „à la grecque” de luna trecută este doar un spasm ce ar trebui să ducă la un consult general al pacientului, la un diagnostic cât mai exact și la un tratament pe măsură. Și nu numai cu referire la „călcâiul lui Ahile”, ci chiar în părțile aparent cele mai sănătoase ale trupului Uniunii.
Datoriile naționale extrem de mari ale unor fruntași europeni și astenia tot mai mare a întregului sistem financiar bancar de pe continent ar putea fi simptomele unei metastaze silențioase.
Dar aceste problemele par a fi un guturai pe lângă adevărată ”boală” a sistemului european: din Dublin în Atena, din Riga la Madrid, Europa se confruntă cu un virus „embolic” ce coagulează viața politică în jurul ideilor naționale.
Țări care până mai ieri erau vârful de lance ale unificării se trezesc acum sfâșiate de cei care doresc ca suveranitatea pe care au sacrificat-o de bună voie să fie luată înapoi.
De fapt, doar politicienii acestor țări au sacrificat-o, popoarele nu au făcut acest lucru în fapt niciodată, chiar și atunci când rezultatele referendumurilor erau entuziaste. Lipsa de informare, lipsa de viziune și de ce nu, și lipsa experienței în realizarea de uniuni au fost suficiente pentru ca arhitecții acestui grandios proiect să se îmbete cu apă chioară.
Erodarea spiritului pentru o Europă unificată astăzi infectează chiar inima uniunii, Germania. Recenta reticență a Berlinului de a salva Grecia din vria datoriilor a făcut că Angela Merkel, cancelarul de bronz al Uniunii, să se gândească întâi la bunăstarea națiunii germane ce ar avea de suferit prin ștergerea datoriilor grecești.
Și dacă acest lucru nu este o formă de naționalism crasă, atunci trebuie să dăm timpul înapoi ca să constatăm că alegătorii din Renania de Nord-Westfalia au pedepsit-o prin votul lor pentru interesul prea mare față de problemele Uniunii și dezinteres față de problemele locale, oferind creștin-democraților înfrângerea cea mai severă de la al doilea război mondial încoace.
O astfel de „zgârcenie” a doamnei de bronz reflectă problema cea mai mare: exercitarea de către Germania a unor acțiuni de interes național este de departe în contradicție cu entuziasmul său pentru Uniunea Europeană.
Trebuie înțeles că statele membre ale Uniunii Europene au îmbrățișat Tratatul de la Lisabona, asigurând Uniunea cu un post prezidențial, un fel de țar în problemele de politică externă și cu un serviciu diplomatic.
Numai că, pe aceste posturi cu prerogative extrem de limitate au fost aleși sau numiți (nu se știe exact) Herman van Rompuy și Catherine Ashton, persoane cu profil public extrem de redus și asta pentru a nu amenința autoritatea liderilor naționali.
Instanțele din inima Germaniei pun „frâna de mână” pe Uniunea Europeană prin emiterea unei hotărâri care consolidează dominația Parlamentului Național German asupra legislației europene și toată lumea se preface că acest fapt ar fi doar o glumă.
Aceste etatizări ale politicilor naționale au loc în întreaga Uniune Europeană. Unul dintre primele semne ale „necazurilor” viitoare a venit în anul 2005, când olandezii și alegătorii francezi au respins tratatul constituțional care ar fi consolidat caracterul juridic și politic al Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona a fost respins de irlandezi în anul 2008. Au revenit asupra deciziei în anul 2009, după ce s-au asigurat că tratatul nu pune în pericol controlul național asupra cotelor de impozitare și neutralitatea militară a Irlandei.
Ce să mai spunem de Marea Britanie care a adus la putere în urma alegerilor o coaliție dominată de Partidul Conservator, celebru de altfel pentru „eurofobia” sa.
În altă parte, populismul de dreapta este în ascensiune, în primul rând, ca o reacție împotriva imigrației. O altă formă de populism, de data aceasta etnic, cuprinde minoritățile marcate de sentimentul pierderii oricărei șanse în încercările lor disperate de câștigare a autonomiei teritoriale, contracarate de tendințele de anonimizare a identităților în Uniunea Europeană.
De exemplu, Jobbik din Ungaria, care se întemeiază pe o doctrină xenofobă, de extremă dreaptă, anti-români, anti-sârbi, anti-croați și cine mai știe anti la ce, visând la vremurile de dinainte de Trianon, a ajuns la 20,66% din voturi, față de 17% în 2010, când a intrat în parlamentul Ungariei cu cifra record de 47 de parlamentari, față de 0 (zero) parlamentari în anul 2006.
Chiar și mai tolerantul partid istoric din Olanda, Partidul de Extremă Dreaptă pentru Libertate, a câștigat recent mai mult de 15 % din voturi, dobândind doar cu șapte locuri mai puțin decât partidul aflat la conducere.
Faptul că Belgia, o țară în care trăiesc în bună înțelegere de secole cetățeni flamanzi și valoni francofoni, a avut mari dificultăți în realizarea unei coaliții de guvernământ, relevă un aspect ce vorbește de la sine.
Și când ne gândim că Uniunea Europeană a fost creată pentru a elimina tocmai antagonismul naționalist și care astăzi stă să răpună întreaga construcție. Câtă naivitate să ignori această forță de neoprit!
Și apoi mai este Franța cu al ei Front Popular condus de Marine Le Pen care a luat în alegerile europarlamentare 25% din sufragii.
Chiar sunt francezii, olandezi, britanicii (și lista rămâne deschisă) în proporție atât de mare niște eretici, rătăciți de la cauză dreaptă și care trebuie spurcați, anatemizați și împilați, când mai simplu ar fi să fie considerați patrioți ?!
Doar România este înțepenită între „Pontismul Partidului Condamnaţilor” și „Blagismul Viitorilor Condamnaţi”, toți o apă și un pământ (european), dacă se poate fără extrădare din România lor, în România noastră!
Renaționalizarea politicilor europene este produsă, în primul rând, de schimbarea de generații. Pentru europenii în vârstă care au trăit al doilea război mondial, proiectul Uniunii Europene este o cale de a scăpa de culpa fizică sau de cea metafizică a unui trecut extrem de sângeros, cu vasalități și trădări duplicitare.
Un sondaj recent a arătat că cetățenii francezi cu vârsta de peste 55 de ani sunt de două ori mai favorabili Uniunii Europene, ca o garanție a păcii, decât cei aflați între 36 și 40 de ani. Noii tineri europeni sunt mult mai tentați să analizeze valoarea Uniunii Europene prin calcule cost-beneficiu realizate cu sânge rece și nu ca efect al unor credințe în iertarea păcatelor istorice prin penitență.
În România vocea celor care au pus umărul la victoria comunismului asupra clasei muncitoare începe să slăbească, cu toate că încă mulți tovarăși și tovarășe ar vota încă tot cu cei școliți la Ștefan Gheorghiu sau și mai rău la Frunze, ori cu urmașii lor.
Între timp, bulversările din piața mondială, ce poartă semnătura unor cluburi selecte pe care nu le menționăm din motive ce țin de zero respect față de orice organizație secretă, anacronică, desuetă și care se crede a fi mai presus de lege, state, națiuni, adică față de orice nu este transparent și modern, împreună cu criza financiară înmugurită în marile seifuri din subsolurile lui Lehman Brothers și Merrill Lynch, năşită prematur de Federal Reserve Bank, au dat o lovitură de grație pe termen lung bunăstării din Europa.
Când vârsta de pensionare crește în loc să scadă și beneficiile se diminuează, Uniunea Europeană este de vină, când guvernele sunt de paiață și parlamentele de mucava, Uniunea Europeană este pe post de țap ispășitor. Mișcări în front au fost extrem de multe, dar să ne aducem aminte ceea ce a spus fostul președinte al Poloniei Lech Kaczynski: „Ce îi interesează pe polonezi este viitorul Poloniei și nu cel al UE !”.
Că naționalismul crește și că acest fapt devenit certitudine va duce la scăderea Uniunii Europene, nu mai miră pe nimeni. Și nici nu trebuie să sperie pe nimeni faptul că, dacă va fi să aibă viitor procesul acesta de unificare, țările vor „juca” din ce în ce mai tare în interesul și pentru bunăstarea lor.
Deocamdată, prima reacție a doamnei de bronz și a celor din fața planșetei pe care se află proiectul european și unde în fiecare zi este trasă o nouă linie, un nou punct, după principiul „trial and error” (metodă fundamentală de obținere a răspunsului corect prin încercări eronate repetate), a fost să declare orice formă de manifestare a patriotismului și a naționalismului o boală gravă ce trebuie eradicată.
Uniunea Europeană, astăzi, pare o mașină la care manivela și turnatul benzinei direct în carburator nu îi mai este de folos. În fiecare colțișor al Europei doctrinele unioniste și entuziasmul unificator se văd tot mai șubrezite și tot mai neputincioase. Politica de vodevil și etern compromis (vezi politica românească din ultimii 25 de ani) ce seamănă tot mai mult cu o sală de cazinou, unde se joacă la ruletă sau blackjack destinele a 750 de milioane de locuitori, trebuie cu orice preţ oprită.
Speranţa Europei, cu sau fără versiunea germană de unificare, este noua generaţie de lideri politici ce au apărut sau vor apărea şi care poate vor recupera proiectul.
Participarea țărilor din zona europeană în războaiele din Irak și Afganistan și în special a României sub comanda lui „BigOil”, a adăugat o și mai încărcată notă de plată la decontul încălcării sentimentului național. În Germania, aproximativ două treimi din public se opuneau ca trupele germane să fie prezente în Afganistan – o veste nu prea bună pentru mariajul euro-atlantic din care să rezulte o voce unită pe scena mondială.
Administrația Obama și-a exprimat în repetate rânduri frustrarea că Uniunea Europeană are un profil geopolitic aproape invizibil, iar secretarul apărării, Robert Gates, se plângea la o adunare de oficiali NATO cu referire la “demilitarizarea Europei”, asta în timp ce tot mai mulți membri ai claselor politice și respondenți ai opiniei publice nu mai cred că mecanismele de asigurare a păcii din secolul 20 trebuie aduse fără nici o adaptare în secolul 21.
Răspunsul din cealaltă parte a lumii și mai ales din mințile înfierbântate de la Kremlin nu poate fi decât o Crimee extinsă la dimensiunile Uniunii Europene.
Nu suntem rusofoni, după cum nu suntem nici filoamericani. Nu ne șoptesc la ureche ce să simțim și să scriem nici CIA și nici FSB sau cum s-or fi numind astăzi. Nu suntem nici optimiști europeni cum nu suntem nici eurosceptici în totalitate. Suntem doar patrioți. În fapt, ne asemănăm cu oricare cetățean sincer și onest al acestei țări. Ca să ai curajul să spui ce simți și ce gândești astăzi în Europa nu trebuie să ai vreun sponsor și nici nu trebuie să fie o teorie a conspirației cu agenți 007 la mijloc. În Europa nici nu ai cum să fii altfel decât alături de țara ta.
Avem conștiința senină și credem fără să greșim că în Europa națiunile au pierdut de mult gustul pentru rivalități armate. Credem că în timp politica europeană vă deveni mai puțin unională și mai mult națională. Și mai credem că acest lucru nu este o pierdere, ci mai degrabă un imens câștig al Europei și a fiecărei țări europene.
Cu șase decenii în urmă, Jean Monnet, Robert Schuman și Konrad Adenauer au fost merituoșii părinți fondatori ai Europei. De atunci și până astăzi Europa s-a schimbat. Astăzi, Europa are nevoie de o nouă generație de lideri care pot construi viitorul fără să fie atât de obedienți vinovățiilor trecutului.
Întorcându-ne pe firul logic pe care am mers și folosind această cheie de decodare înțelegem de ce campania de stopare a mișcărilor tectonice naționaliste europene îmbracă atât de multe forme de respingere și de ce de atât de multe ori patriotismul pur este condamnat.
Așa înțelegem de ce campania (extrem de prost administrată) desfășurată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” și mai ales pe banii din taxele poporului român vrea să stârpească din fașă orice șansă privind promovarea autorilor ce au sau au avut convingeri naționale sau patriotice.
Nu ne referim aici la legionari care au comis crime, de care ne detașăm net, cum nu o să promovăm niciodată ideea că holocaustul nu a fost un lucru la extrema reprobabilului, o groapă de gunoi a istoriei în care spiritul umanist și valorile creștine și universale au fost aruncate. Creștini fiind nu putem decât să ne rugăm ca sufletele milioanelor de nevinovați să primească răsplata veșnică, iar cei vinovați de crimă să fie în veci pedepsiți.
Nu trebuie să ai două doctorate ca să faci deosebirea dintre bine și rău, acest popor în statornicia lui a știut când răul a purtat haine de aur și când binele a fost terfelit în noroaiele vremurilor. Mai întârziem câte o dată pe drum, dar niciodată nu ne-am abătut de la el !
Fără supărare, dar această lege este o jignire adusă poporului român în integralitatea lui intelectuală, deoarece pornește de la premisa că nu am fi în stare și singuri să găsim calea cea dreaptă, având nevoie de îndrumare și de o lege atât de idioată. Pe care în „faptul serii” să o prezentăm președintelui ce nu va avea cum să nu o voteze ca etnic german versus institutul “Elie Wiesel”.
Reținem oricum și de acum înainte vom ști faptul că nu problema holocaustului românesc sau a extremei legionare e luată în discuție astăzi. Problema cea mare este spiritul național român și cel al tuturor țărilor europene de a aparține înainte de toate unor națiuni și abia după aceea Europei.
Așa că afirmăm că naționalismul de care facem dovadă nu este unul de inspirație extremistă, ci unul de factură raționalistă, modernistă, deoarece aceasta este ideologia sinceră a vremurilor pe care le trăim. Doctrina noastră este inspirată de unul dintre cei mai mari savanți ai României, distinsul Nicolae Iorga, istoric, politician, personalitate mai presus de orice dubiu și care, culmea, chiar a fost omorât de fanatici legionari extremiști pentru convingerile și afirmațiile domniei sale.
Nu ne bazăm pe populism, îl desfidem, deoarece ceea ce dorim este asumarea individuală a principiilor doctrinare și nu spiritul de haită sau tendințele la modă (în trend) astăzi în societatea atât de dezamăgită de tot spectrul politic de până acum.
Vrem sau nu, e timpul în care popoarele și statele europene își clarifică poziția și își reevaluează interesele. E timpul ca și în România să facem acest lucru!
Daniel Tăbăcaru
Vicepreşedinte
Partidul România Unită
Sursa: Bogdan Diaconu