I. Interesul poartă fesul
Nu demult guvernatorul Odessei, binecunoscutul georgian Mihail Saakaşvili, şi-a prezentat noul adjunct pentru politica socială, pe Maşa Gaidar din Federaţia Rusă, strănepoata lui Arkadii Gaidar, scriitorul care ne-a captivat în copilărie cu povestiri despre faptele pionerilor „echipei lui Timur” şi altele din seria propagandei sovietice. Din cele văzute la televizor, despre Maşa Gaidar putem spune doar că e o tânără gingaşă, simpatică, de-i mai mare dragul s-o priveşti. Dar degrabă, prima impresie a fost stricată de declaraţia tinerei că nu renunţă la paşaportul rusesc, adică şi la cetăţenia FR, fapt pentru care unii patrioţi ucraineni au început să se uite rău la ea. De fapt, nu ştim cum au procedat şi câte paşapoarte au ceilalţi străini, angajaţi în structurile de stat, inclusiv în guvernul lui Arseni Iaţenik, care au primit, în regim de urgenţă, cetăţenia ucraineană.
Oricum, exemplul Maşei Gaidar şi altora deveniţi peste noapte „ucraineni” ne arată că în Ucraina există standarde duble, marcate de o mare ipocrizie, în privinţa cetăţeniei. Parcă nici la noi, în ultimul timp, nu se mai face atâta vâlvă că România „acordă” (corect restabileşte) cetăţenie locuitorilor ţinutului.
Dacă mai demult se trâmbiţa că Bucureştiul dă paşapoarte româneşti în dreapta şi în stânga, acum, dimpotrivă, citesc cu stupoare într-un ziar de limbă ucraineană cum cernăuţenii noştri se revoltă că au fost respinşi la ultima etapă, când depuneau jurământul şi se visau deja plimbându-se prin Europa cu paşaportul sau buletinul românesc. Nu mă voi pronunţa în privinţa acestor oameni, căci legea României cu privire la redobândirea cetăţeniei este unică pentru toţi, indiferent de naţionalitate.
Deşi, din punct de vedere moral, nu miroase frumos acest fapt – de a jura credinţă unei ţări numai din interese materiale. Or, cunosc nu din auzite cum unii denigrează tot ce e românesc, şi li se face rău când aud limba română, dar se zbat să obţină paşaport cu stema României.
Şi dacă mai înainte Patria noastră istorică era criticată pentru facilităţile privind restabilirea cetăţeniei, acum este rău privită pentru rigorile impuse, care, de fapt, se reduc la cunoaşterea elementară a limbii române. Bunăoară, în publicaţia la care m-am referit mai sus, citesc că din 46 de cernăuţeni care s-au prezentat în luna iulie la Bucureşti să depună jurământul pentru cetăţenie, numai 7 cunoşteau limba română şi numai ei au „susţinut” acest „examen”. Acelaşi corespondent face introducerea în subiect în stilul comunist de odinioară: „Pe parcursul câtorva decenii regiunea Cernăuţi, precum şi alte teritorii ucrainene care până la 1940 au aparţinut României, au suferit o românizare totală. Nu există date oficiale privind numărul locuitorilor regiunii care au primit cetăţenia ţării vecine. Însă, neoficial, se vorbeşte de cifra de aproape 50 mii de persoane”. Acestea sunt doar vorbe goale, căci din faptele expuse în continuare, iese la iveală că n-a fost atât de „totală” acea „românizare”, dacă mulţi bucovineni, urmaşii celor care au trăit în componenţa Statului Român şi au învăţat la şcoală limba română, astăzi nu sunt în stare să răspundă la întrebări de tipul: „Cum te numeşti?”, „Ce anotimp este acum?”…
Alertaţi de cele păţite la Bucureşti de mulţi pretendenţi la cetăţenie, ucrainenii noştri care-şi aşteaptă rândul la jurământ s-au avântat să înveţe româna. Presupunem că nu din mare dragoste, ci pentru a nu li se spulbera visul european, nemaivorbind de faptul că această modalitate de a trece vămile spre Occident este destul de costisitoare. De-acum, după cum vedem, confraţii noştri ucraineni se „românizează” benevol, din proprie dorinţă. Dar ce facem noi, cei care ar trebui nu doar din interes material, dar şi din datoria ce o avem prin naştere, şi din dragoste să vorbim româneşte? E imposibil în două-trei rânduri să răspundem la această întrebare. Voi reveni la subiect în numerele următoare.
Maria TOACĂ
Sursa: zorilebucovinei.com
[tp_product id=”201976584″ feed=”396″]