Miorita covasneana… Romanul e nascut poet

De-l muncește dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria, și astfel suflet său este un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.” – Cât de frumos a caracterizat Vasile Alecsandri literatura românească, și cât adevăr e în spusele sale.

Una dintre cele mai bogate și mai frumoase literaturi populare europene, „frumuseți poetice de originalitate și fără seamăn în literaturile străine” a luat naștere din sentimentele poporului nostru, din frământările sufletești ale acestuia, din dorința lui de frumos, din dorul de libertate, fiind o adevărată oglindă a vieții acestuia.

Această literatură continuă să se îmbogățească și, pentru a nu se pierde nimic din ea, căci acestă pierdere ar fi a culturii, a întregii spiritualități românești, trebuie să îndeplinim sfânta datorie de a o căuta, de a o culege, pentru a o feri de noianul timpului și al uitării.

Poezia populară numită de Eminescu „limba simțământului”, este destul de bine reprezentată și aici, prin părţile noastre, în curbura munților Carpați. Iată o variantă locală a Mioriței, culeasă de domnul învățător Hulpoi Aurel, de la un bătrân iubitor de folclor din zona Covasna:

Miorita covasneana… Romanul e nascut poet

Pogoară, pogoară pe plai

Tot nouă ciobani

De sunt veri primari

Și cu unul zece.

El e streinor

Cu oițe multe

Câte pietre-n munte

Atâtea-s cornute,

Câte pietre-n cale

Atâtea-s mioare,

Câte pietricele

Atâtea-s mielușele.

Vai, nouă ciobani

De sunt veri primari

Ei s-au vorbit

Și s-au sfătuit

La apus de soare

Pe el să-l omoare.

Bănișori să-i ia,

Oițe să-i ia

Și să le-mpărțească,

Să le răspândească.

Dar o mielușică

Ea o ocheșică,

Ea mi-i auzea

Șchioapă se făcea,

În urmă rămânea

Și unde-mi zbiera

Locul tremura,

Brazii veștejea,

Iarba se pârlea.

Dar stăpânul ei

Cârlig răsucea

Și în loc stătea

Oița-ntreba:

– Oiță, oiță,

Mie drăguliță,

De când te-am văzut

Și te-am cunoscut

Așa n-ai făcut.

Dar nu v-am păscut

Tot prin livezi verzi?

Apă nu v-am dat

La izvoare reci?

Ori nu v-am culcat

Pe-ale vârfuri-nalte

Unde vântul bate?

Oița-mi grăia:

– Stăpâne, stăpâne,

Stăpâniorul nostru

Ba tu ne-ai culcat

Pe-ale vârfuri-nalte

Unde vântul bate

Și tu ne-ai păscut

Tot prin livezi verzi

Și apă ne-ai dat

La izvoare reci.

Vai, nouă ciobani

De sunt veri primari

Ei că s-au vorbit

Și s-au sfătuit

La apus de soare

Să mi te omoare

Bănișori să-ți ia,

Pe noi să ne ia

Să ne împărțească,

Să ne răspândească.

Stăpânul grăia:

– Oiță, oiță,

Mie drăguliță,

De m-or omorî

Voi mi-ți îngropa

În târla oilor,

În jocul mieilor,

În dosul stânii

Să-mi aud câinii.

Cârligelul meu

Voi că mi-l veți pune

Stâlp la căpătâi,

Iar cu mângâiere

Fluieraș de soc

Ce-mi zice cu foc

Voi că mi-l veți pune

Sub ușa târlei

Vântul când o adia

Fluierul mi-o mișca

Fluierul mi-o zice

Oile s-or stânge

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge.

Ah, străin de mine

Mult străin în lume

Nici un ajutor

De la Dumnezeu

Și stăpânul meu…