M-a invrednicit bunul Dumnezeu ca, in scurtul rastimp al pieritoarei mele vieti, sa fiu de fata la cateva minunate intamplari, fie ca actor, fie indeosebi ca spectator, privilegiat de soarta, asa cum ma simt si acum, participand la aleasa aceasta a noastra intrunire. O astfel de minunata, adica de-a se minuna tot omul intamplare s-a fost petrecut si pe la mijlocul anilor ’80, in holul prozaic al Athenee Palace-ului, cand Petre Tutea a fost intrebat de un ziarist occidental ce parere are despre cum se respecta drepturile omului in Romania socialista.
Raspunsul slobozit atunci de Petre Tutea a fost napraznic: „Pentru noi, romanii, drepturile omului nu exista. Noi, romanii, nu avem drepturi, noi avem numai indatoriri! Si ne sunt de ajuns!” Cuvinte rostite cu semetie si adanca multumire de sine!…
Pentru noi, românii, drepturile omului nu există. Noi, românii, nu avem drepturi, noi avem numai îndatoriri! Şi ne sunt de ajuns!
Ca martor la producerea acestui moment de referinta pentru teoria drepturilor omului − imi ingadui sa-i prezic deci acestui raspuns un viitor stralucit, voi incerca in fata Domniilor Voastre sa reconstitui contextul de idei si atitudini ale lui Petre Tutea si ale colegilor sai de generatie, context care sa descifreze semnificatiile afirmatiei ca „romanii au destule indatoriri si nu-i intereseaza sa mai aiba si drepturi!”Distinsa adunare,
Va sugerez sa punem fata in fata doua principii, unul natural, deci dumnezeiesc, divin, iar altul imaginar, creatie a mintii omenesti, marcat deci de eventualitatea, ca sa nu-i spun iminenta, a pacatului, a greselii.
Este vorba mai intai de principiul diversitatii infinite, pe care il respecta intocmai intregul univers, lumea aceasta minunata in care ne este dat sa traim. Aceasta lume, de cum o privesti cu un ochi atent, cercetator, chiar indragostit de ceea ce vede, aceasta lume se arata a fi o continua revarsare de unicate. Nu veti gasi nici macar doua fire de iarba sau de nisip care sa fie identice, egale!
„Nu exista doi, exista numai unu!” spusese candva Parmenide, iar cu aceasta vorba Petre Tutea il cita mereu pe filosoful eleat, incurajandu-si camarazii de suferinta din Zarca Aiudului. Adica tot ce exista, exista numai ca unicat, ca unu, distinct de orice alt unu, lumea fiind o infinitate de unu, de unicate. Mai fiind de inteles prin Unu, scris cu majuscula, si principiul unic supraordonator al intregii existente, lumea nesfarsit de felurita fiind o creatie, o expresie a acestui Unu divin, dumnezeiesc.
Va propuneam ca, in paralel, fata in fata cu principiul unicitatii a tot ce exista, si in primul rand al unicitatii fiintei umane, sa punem un principiu imaginat de mintea omeneasca, inventat de noi, un principiu care aspira si el la un rol ordonator, nu chiar atoateranduitor, ci doar al lumii in care ne miscam noi, oamenii, si in primul rand al lumii sociale si politice. Este vorba de vestitul principiu al egalitatii, parte a triadei, altii o considera chiar un fel de alta treime sfanta, Liberte, Egalite, Fraternite. Cred ca oricine isi da seama si va fi de acord cu mine ca toata teoria drepturilor omului de aici decurge, din cele trei idealuri ale revolutiei franceze si in mod deosebit din ideea de egalitate, egalitatea dintre toti oamenii, proclamata pe cat de vag, pe atat de zgomotos in secolul al 18-lea si de atunci mereu afisata ori clamata, in cele mai diverse locuri si ocazii publice. Cei care au lansat aceasta idee au lasat sa se inteleaga ca afirmarea ideii de egalitate ar fi o descoperire a spiritului modern, un rezultat al maturizarii omenirii, al inteleptirii omului.
Au ascuns insa teoreticienii egalitatii si, prin consecinta, teoreticieni ai drepturilor omului, au ascuns si ascund in continuare faptul ca inca din antichitate, cel putin de pe vremea lui Aristotel, s-a spus si s-a stiut ca egalitatea intre oameni este o himera, o iluzie dintre cele mai primejdioase pentru omenire, deoarece „nimic nu este mai nedrept decat sa institui egalitatea intre oameni care sunt si se nasc inegal dotati de Dumnezeu din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, temperamental, spiritual”. Nimic n-ar fi mai nedrept si, adaug eu, mai cu neputinta!…
Inegalitatea intre oameni este o fatalitate, o fatalitate imposibil de evitat. O fatalitate ale carei binefaceri, subliniez, binefaceri ale inegalitatii, ale inegalitatii lasate de la Dumnezeu, ne sfiim sa le punem in evidenta.
Ne sfiim, si asta pentru a nu intra in contradictie cu zgomotoasa propaganda care se face egalitatii, nu numai ca ideal teoretic, dar si ca realitate chipurile implinita, toate sistemele politice moderne, actuale, sustinand ca se intemeiaza pe egalitatea cetatenilor statului respectiv in fata legii, in fata institutiilor statului, in fata sanselor de afirmare personala s.a.m.d.
Putine sunt minciunile mai nerusinate, mai nerusinate si mai iresponsabile decat minciuna cu egalitatea de sanse etc.
La prima vedere inegalitatea, vazuta ca fatalitate, pare ceva nedrept si dureros, greu de acceptat, greu sa te impaci cu ea. Ea devine insa suportabila, ba chiar acceptabila si acceptata cu seninatate, numai prin credinta in Dumnezeu, prin increderea in proiectul divin („Faca-se voia Ta …”), proiect care transgreseaza aparentele si vremelnicia vietii noastre, introducand in calculul nostru si viata de apoi, cand vom fi judecati fara partinire pentru faptele si gandurile noastre. Dinaintea acestei judecati ierarhiile pamantesti se naruie, „cei din urma vor fi cei dintai”, iar cei saraci cu duhul se vor mantui cu precadere, vadindu-se astfel cat sunt de inselatoare binefacerile calitatilor innascute, ale inteligentei si talentului, care, pe multi ii inalta doar ca sa aiba de unde cadea acestia mai afund in pacat!
Demagogia politica moderna promoveaza cu precadere iluzia egalitatii, nu pentru a consola pe cei care s-ar putea simti si considera victime ale inegalitatii lasate de la Dumnezeu, ci pentru a ascunde inegalitatea creata de anumiti oameni, acei oameni lipsiti de orice simtamant al fraternitatii, stapaniti de furia devastatoare a invidiei, a poftei de inavutire si parvenire cu orice pret, bantuiti de furia egoismului, a egolatriei disperate. Energii si surse materiale exorbitante sunt puse la bataie pentru a face apologia egalitatii, a sacrosanctelor drepturi ale omului.
Cu cat inegalitatea este mai stridenta si mai dureroasa, cu atat mai mari sunt cheltuielile de publicitate, de propaganda pentru egalitate, pentru drepturile omului. Tineretul se naste si creste in vacarmul acestei lozinci – liberte, egalite, fraternite – dar, din pacate sau din fericire, pentru cei mai multi indivizi ceasul dezmeticirii nu intarzie sa se produca. Mai devreme sau mai tarziu, copilul, adolescentul sau maturul frustrat la tot pasul si din toate directiile, se confrunta cu spectacolul inegalitatii, dar nu al celei randuite de Dumnezeu, ci al inegalitatii instituite de oameni.
Ce cutremur sufletesc! Cum nu se mai intelege nimic din randuiala acestei lumi atunci cand propaganda drepturilor omului, a egalitatii, a fraternitatii, intra in contrast cu realitatea, cu evidenta inechitatii, a inegalitatii.
Lipsiti de credinta in Dumnezeu, lipsiti de increderea in rostul divin al fiecarui om, chip dupa chipul Domnului Insusi, fiindu-le straina viziunea crestina asupra lumii, acesti frati si copii ai nostri sunt numai buni sa cada prada celei mai negre disperari, se simt inselati si mintiti de lume, o lume straina si indiferenta, ostila chiar, in care au fost condamnati sa traiasca. O lume in care li s-au promis toate drepturile, au fost indemnati sa intinda mana dupa ele, sa primeasca, caci li se cuvine, puzderia de drepturi cu care i-a fericit democratia, si de cele mai multe ori raman cu mana goala, tinzand-o in desert. Lipsit de credinta in Dumnezeu, individual se simte tot mai singur si mai neinsemnat, incapabil sa priceapa rostul sau pe lumea asta.
I-as sfatui asadar pe teoreticienii, pe sacerdotii drepturilor omului sa inteleaga ca accentul pus pe drepturi te face sa astepti de la celalalt, sa depinzi de ceilalti, de societate. Care societate iti recunoaste si iti respecta drepturile sau nu ti le recunoaste! In schimb accentul pus pe indatoriri il face pe om sa astepte numai de la sine, conformarea cu indatoririle asumate, trairea deci a sentimentului implinirii tale ca om sa depinda numai de tine insuti.
Adica abia constiinta unei meniri superioare da demnitate fiintei umane, iar la constiinta menirii tale ajungi numai prin asumarea indatoririlor, a obligatiilor de om, iar nu pretinzand si asteptand sa-ti fie recunoscute drepturile. Asumarea de indatoriri te face liber, te face sa simti ca nu mai depinzi de nimeni, ca in mana ta detii cheile mantuirii! Ca numai propriile slabiciuni iti stau in cale, sentiment care potenteaza in tine capacitatea de a te ridica deasupra propriilor limite, de a te autodepasi! Acest sentiment, al auto depasirii, fiind expresia biruintei supreme, a victoriei dobandite in meciul cel mai dificil: cu tine insuti. Un meci in care arbitrii, adica societatea, ceilalti, nu au cum sa influenteze rezultatul!
Onorata asistenta!
Parintii nostri si mai ales parintii parintilor nostri au trait in mentalitatea ca te nasti ca sa dai, ca sa te dedici, ca te nasti nu incarcat de drepturi, ci de indatoriri. Ca omul se naste dator, dator sa … si urmeaza cele zece porunci dumnezeiesti, la care fiecare cultura nationala si fiecare traditie de familie adauga alte indatoriri.
De unde aceasta mentalitate, mentalitate in care totusi multi dintre noi ne-am nascut si am crescut ? Ea poate avea o singura sursa, un singur izvor din care se poate iti acest fel de a te vedea pe tine insuti si lumea in care traiesti! Acest izvor de fapte minunate este bucuria ca existi! Recunostinta ca ti-e dat sa traiesti! Intelegerea faptului ca fiecare om cand se naste este castigator la o loterie la care sansele de castig, adica de a te naste, erau aproape infinit de mici!
Si totusi te-ai nascut si existi! Pai, daca ti s-a intamplat sa te nasti sau, cine stie, daca ai fost ales sa te nasti, daca ti s-a oferit acest castig decat care nimic nu poate fi mai mult, mai pretios, este o chestiune de bun simt elementar sa te intrebi cum te poti plati pentru atata noroc! Ce trebuie sa dai dupa ce ai primit atat de mult?
Valoarea omului-om nu rezulta din ceea ce el poate primi, adica din ceea ce i se promite, nu rezulta din drepturile care i se cuvin, ci valoarea omului rezulta din ceea ce omul poate da si chiar da, rezulta din indatoririle pe care omul este in stare sa si le asume, supunandu-se cu seninatate conditiei sale de om.
Din aceasta mentalitate se naste sentimentul intaritor, reconfortant al menirii tale pe acest pamant, sentimentul ca esti inscris, cu viata ta, intr-un plan, intr-un proiect tie-ti superior, caruia trebuie sa i te supui asa cum te-ai supus si atunci cand a fost sa te nasti, sa ti se deschida portile acestei lumi minunate!
Exista cumva o contradictie intre drepturile omului si decalogul poruncilor dumnezeiesti, intre drepturi si indatoriri ? Nu! Propriu-zis nu! Dar cu o conditie: sa pleci de la indatoriri, pe ele sa intemeiezi constructia fiintei umane!
Caci este suficient ca fiecare om sa-si faca datoria, sa-si plateasca datoriile cu care il incarca conditia sa de om, si nici unul dintre drepturile omului nu va fi incalcat. Cine-si vede de obligatiile sale de om nu se va abate niciodata de la respectul fata de ceilalti oameni, fata de drepturile lor. Drepturile fiecaruia dintre noi depind de ceilalti, de felul cum fiecare si toti la un loc isi fac datoria de cetatean, de parinte, de om! Postulez deci: Drepturile omului nu pot fi respectate decat intr-o societate intemeiata pe cultul indatoririlor omului!
Altminteri, practicand unilateral si exclusiv cultul si cultura drepturilor, cine va pune in practica aplicarea drepturilor ? Nimeni! Caci toti sunt oameni si toti cer drepturi, sa li se dea, sa li se recunoasca! Obligatiile raman pe seama institutiilor, care repede devin niste abstractiuni desarte, vorbe in vant, clasicele forme fara continut! Si odata cu ele devin vorbe in vant si drepturile omului! Adica situatia in care ne aflam si, mai ales, situatia spre care ne indreptam!
L-am auzit pe un tovaras de nadejde al clasei noastre politice, fruntas al celui mai bine cotat partid, spunand in Parlamentul Tarii ca drepturile omului sunt religia viitorului, a veacului de maine. Sa ne fie clar: teoria drepturilor pe care le avem ca oameni nu poate preocupa, pana la obsesie, decat mintea celor bolnavi sau predispusi de a fi bolnavi de ei insisi, indivizi egoisti si egolatri, nevolnici pentru care a trai se reduce la a avea, a primi, a apuca si a tine numai pentru tine! Grija de a ti se recunoaste drepturile si facilitatile care sa-ti usureze zilele este a oamenilor slabi, a celor tarati sau handicapati, a nevolnicilor, a amaratilor! Cine se simte si se stie si vrea sa fie puternic, stapan pe faptele sale, nu mai are nevoie de drepturi. Are nevoie sa-si arate, sa-si puna la lucru virtutea si puterea, adica sa dea, sa se dedice, sa-si duca pana la capat menirea, sa se achite asadar de datoriile contractate la nastere, atunci cand i s-a dat pe mana cheia vietii si a mantuirii sale! Pentru acest noroc, de-a te naste din nimicul neantului, de-a te trezi om, stapan al acestei lumi, ce drepturi sa mai pretinzi altul decat dreptul de a te putea dedica nestingherit conditiei si indatoririlor tale de om! Alt drept nu revendica Petre Tutea, nici pentru el si nici pentru neamul romanesc!
Dar poate ca cel mai adevarat este sa spunem ca oamenii se impart in doua soiuri: unii care la nastere si toata viata lor intreaba eu ce am de primit? Mie, din toate lucrurile astea nesfarsit de multe, ce-mi dati sa fie numai al meu?… Altii, ne nastem si traim intrebandu-ne eu ce am de dat? Eu cu ce trebuie sa sporesc corola de minuni a lumii?
Si, foarte probabil, tot asa sunt si popoarele, de un soi sau celalalt, urmand a intelege, a deduce, ca in viziunea lui Petre Tutea poporul roman a inteles dintotdeauna ca modul in care poti onora propriu-zis conditia ta de om este sa-ti traiesti viata stiindu-te dator, dator fata de Dumnezeu, fata de Neamul tau, fata de familie, parinti si copii deopotriva … Nu intamplator ateismul face casa buna cu propaganda drepturilor omului! Caci, ramas fara Dumnezeu, omul simte ca nu mai are ce da! Singurul lucru de care se mai simte in stare este sa primeasca, drepturi mai ales si alte promisiuni, cu care sa umple golul lasat in sufletul sau de Dumnezeul de care s-a lepadat… Ramanand insa ce am fost dintotdeauna, adica crestini, buni pastratori de legi si datini, romanii vor fi mai departe un popor constient ca are de indeplinit o misiune, ca are un rost pe lumea asta!
*
Acest text l-am citit in fața participanților la tabara de vara de la Izvorul Mureșului, cand am fost invitat, prima și ultima oara, nu mai țin minte in ce an.
Sursa: ioncoja.ro