Țara mea, de Regina Maria a României
Această carte a fost scrisă la epoce deosebite. Partea întâia a văzut lumina într-un ceas când simțeam că războiul se apropia de hotarele noastre și, știind în ce parte ne vom hotărî, am pregătit o serie de schițe ușoare pentru a fi trimise în Anglia când ne vom fi declarat aliații ei.
PARTEA I-a
Regina unei țari mici!
Aceia cari sunt deprinși a vedea cârmuitori ai unor țari mai mari înțeleg prea puțin ce înseamnă aceasta. Înseamnă muncă și griji și nădejde, și multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e câmpul, și, dacă inima are voie bună, mare e opera.
Când eram tânără, gândeam că totul e muncă, muncă pieptiș în sus; dar anii care trecură au adus altă cunoștință, o cunoștință binecuvântată, și acuma știu.
Tara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să li fie dragă; de aceea ascultați câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schițe așa cum le-am văzut cu ochii întăi, apoi cu inima.
Țara mea, de Regina Maria a României
Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei, și, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare să-i văd cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor. Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse șesuri, de grâu învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri care în primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara nu sunt decât leneșe șuviți de apă pierdute între pietre. O țară unde țaranii muncesc sub un soare care arde, o țară neatinsă de murdăria fabricelor, o țară de extreme, unde iernile sunt de gheață și verile ard ca în cuptor.
Legătură intră Răsărit și Apus.
La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.
Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una din ei, și acuma i-ar plăcea ca pământul nașterii sale să vadă acestălalt pământ cu ochii Reginei lui.
Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și încetul pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.
Acuma ne încredem între noi, și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună vom merge spre un mai mare viitor.
Iubirea mea de libertate și de zări întinse, iubirea mea de aer liber și de cărări necălcate m-a dus la multe descoperiri. Îmi plăcea să călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la vre-un sat pierdut, ca să dau de vre-o biserică în ruine stând între crucile ei rustice pe vreun mal ori să mă aflu la cutare loc în vremea apusului, când boltă și pămâmt erau să fie scăldate în roșu înflăcărat.
O, apusurile românești, ce minunate sunt!
Douăzeci și trei de ani am cheltuit pănă acum în această țară, fiecare zi aducând bucuria ei sau necazul ei, lumina ei sau umbra ei; cu fiecare an interesul meu pentru dânsa s-a făcut mai vast și întelegerea mea s-a adâncit; am ajuns să știu unde era nevoie de mine ca să ajut.
N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țarii mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țaranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.
M-am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele lor, le-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor.
Le-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar, de și străină, nicăieri, între țarani, n-am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi vorbească de năcazurile lor. Totdeauna de necazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resignare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.
Săraci sunt, neștiutori sunt țaranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar un vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți; era cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.