Invinuirea de „nationalism” pe care te miri cine i-o aducea de curand lui Eminescu, ne-a amintit distinctia neta, pe care Petre Tutea o facea candva, intre nationalisti si patrioti: „Patriot poti sa fii in mai multe tari la rand”, baga de seama subtilul ganditor care atatora dintre noi ne-a fost profesor fara catalog.
„Azi esti patriot aici, maine in Germania, poimaine cine mai stie unde?… Dar esti patriot, caci odata cu cetatenia pe care ti-o acorda, legile oricarei tari te obliga sa fii patriot. A fi patriot este o datorie cetateneasca. A fi nationalist este o stare de gratie. Nimeni nu-ti poate pretinde sa fii nationalist asa cum nu-ti poate cere sa fii talentat sau genial. A fi nationalist este un noroc, pe care nu-l au prea multi”.
Sunt nationalist
Ne luam ingaduinta de a continua:
Nationalismul ca stare de gratie, de iluminare, de intelegere a ceva ce scapa „celorlalti”… Adica motivele pentru care nu poti concepe patriotismul decat intr-un singur spatiu, chiar departandu-te de el – cu sau fara voie – dar ramanandu-i fidel…
Nationalismul este mai mult decat o atitudine, este un mod de-a-ti trai viata, un mod de-a recepta lumea si de-a i te darui.
Patriotismul este o virtute egal raspandita in lume, in vreme ce nationalismul are indreptatiri diferite de la o natie la alta. Pe alocuri lipsind chiar. Sau mie mi-e greu sa-l inteleg. Bunaoara ce ar putea fi acela nationalismul american… Sau sovietic…
Probabil ca si alte nationalisme mi-ar fi greu sa le inteleg. Ceea ce nu ma face sa le respect mai putin.
Oricum, imi pare lucru sigur ca temeiurile nationalismului pentru un german sunt altele decat ale unui frantuz, si chiar doi romani s-ar putea sa aiba justificari diferite pentru nationalismul cu care isi nutresc viata, gandurile si faptele.
Incerc, cat ma priveste, sa ma dumiresc asupra acestor ratiuni si sa le cuprind sub bolta cea mai incapatoare. Ajung astfel sa mi se para ca pentru noi, Romanii, sentimentul nationalist creste in chip firesc din sentimentul de justitie, din inascuta noastra si atat de omeneasca sete de dreptate. Caci, asistand la spectacolul istoriei noastre nationale, te alegi in primul rand cu evidenta nedreptatii ce ni s-a facut in atatea randuri, precum si a nenorocului nostru, romanesc, care au marcat tragic atatea raspantii din calea neamului nostru.
Ca roman, esti nationalist in primul rand dintr-un sentiment justitiar, pe care mi-e greu sa mi-l inchipui cum ar functiona in constiinta unui nationalist rus sau britanic.
Nationalismul autentic nu poate fi imperialist ori expansionist.
Nationalismul autentic este sensibil la individualitatea inconfundabila a neamului, a natiei, si cata sa o conserve cat mai bine. Expansiunea asupra altor etnii nu duce decat la disolutia lenta a notelor specifice, care asigurau caracterul de inconfundabilitate.
Nu exista doi… afirma Parmenide. Nu exista doi oameni la fel, iar fiecare dintre noi este un univers inconfundabil, o lume unica, irepetabila in istoria nesfarsita a universului. Bucuria la nasterea unui om este bucuria nasterii unei lumi noi. Iar cu fiecare dintre noi, cand e sa fie, dispare nu un ins oarecare, ci o adevarata imparatie, cum n-a mai fost alta pe pamant. Cu fiecare om intr-adevar ca moare un rege, se destrama un regat, cum zicea Eugen Ionescu in Regele moare, probabil cea mai adevarata piesa din cate s-au scris pana astazi. Cu fiecare om se naste si moare un univers intreg…
In lumea in care traim, o sumedenie de institutii sunt concepute sa anihileze aceasta individualitate, sa se sprijine in (si sa incurajeze) ceea ce este, totusi, repetabil in fiecare fiinta umana. Perspectiva zis stiintifica, matematizanta, care ne numara, fara nici o ezitare dinaintea unicitatii fiecaruia dintre noi – inventandu-l astfel pe 2, 3, 4, s.a.m.d., pana la cele patru sau cinci miliarde, cate se pare sa suntem azi cu totii – iscodeste omul pentru a afla numitorii comuni ai umanitatii, desfasurandu-se exclusiv in acest spatiu al tuturora si al nimanui. Adica ignorand, mai apoi uitand ori calcand chiar si in picioare ceea ce fiecare dintre noi are in plus fata de atributul general uman, adica propria persoana, personalitatea distincta. Sistematic desconsiderata de aceste institutii, de perspectiva din care ele functioneaza…
Aceasta este si perspectiva din care se face medicina, de pilda. Sau politica. Ori militaria. Si in primul rand matematica. (Medicina, practicata cu har, se supune altei reguli: „nu exista boli, ci bolnavi”…).
Nu exista doi oameni identici… Cu atat mai mult nu pot exista doua neamuri identice, fiind deci un dat fatal aceasta individualitate. A n-o recunoaste, a incerca s-o anulezi inseamna a ignora firea si drepturile ei.
Cum ai putea-o anula? Intr-un singur fel: In numele internationalismului sau al altui nationalism. Si-ntr-un caz, si-n celalalt, eroarea si crima sunt la fel de mari.
Respectul pentru individ este respectul pentru irepetabilitatea fiintei umane. De aici decurge si pretul inestimabil al oricaruia dintre noi. Umanismul, traditia umanista si caile de viitor ale acestuia, sunt imposibil de separat de acest respect pentru om ca individ fara pereche. Caci, dinaintea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi este nepereche…
La fel, fiecare neam, fiecare natie, este fara pereche…
Tot de esenta umanismului tine si anticul sfat cunoaste-te pe tine insuti. Nu exista indeletnicire mai pasionanta si mai indreptatita… Indreptatita tocmai de faptul ca nu exista doi, ca fiecare suntem nepereche…
Mutatis mutandis suntem indreptatiti, ba chiar datori sa ne cunoastem pe noi insine si ca neam, neam fara de pereche. Leg dar nationalismul de aceasta indoita legatura, a dreptului si a datoriei ce le avem de a ne cunoaste fiinta nationala in ceea ce are ea unic, si de a cultiva aceasta unicitate… A fi nationalist inseamna sa simti, sa intuiesti, sa intelegi unicitatea fara de pereche a neamului tau si sa tii la ea ca la podoaba sa si a ta cea mai de pret.
In lumea in care traim, functioneaza oare institutii concepute sa ignore si, daca se poate, sa anuleze aceasta unicitate?… Mi-e teama ca da…
Nu le voi pomeni nici numele, nici faptele prin care s-au afirmat impotriva sentimentului nationalist. Ma simt dator si indreptatit la o singura precizare: nationalismul romanesc n-a facut din nimeni victima vreodata… Nationalismul romanesc n-a intins mana decat spre a feri si apara fiinta neamului romanesc. N-am tanjit decat dupa noi insine, in nadejdea de a ne implini menirea, de a rodi dupa parerile noastre, nestingheriti de nimeni.
Singurele victime ale nationalismului romanesc au fost cei, fara de numar, care si-au trait, fara sa pregete, norocul de a fi nationalisti, fara sa se lepede de el, ca de un blestem.
– Dumneata ce meserie ai, domnule Tutea, l-au intrebat unii, mirandu-se de raspunsurile domnului profesor.
– Eu sunt de meserie roman, le-a raspuns inteleptul, incurcandu-le si mai si mintile si intelegerea acestui lucru chiar de neinteles pentru unii, ca marea desteptaciune in viata e sa stii sa pierzi, sa nu te feresti sa pierzi. Orice… Numai propria identitate nu… A ta si a neamului tau. Ramanand adica credincios tie insuti mereu, si astfel, precum ziua urmeaza neabatut noptii, la fel si tu nu vei trada pe nimeni… Si in primul rand nu-ti trada neamul, reperul cel mai sigur al identitatii celei neschimbatoare, demna de acest nume.
Ion Coja
Sursa: ioncoja.ro