Acad. Radu Ciuceanu – Cum s-a instaurat comunismul în România
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa central – răsăriteană era ocupată de armatele sovietice. Concentrându-şi toate energiile pentru distrugerea Germaniei, anglo-americanii neglijaseră consecinţele întăririi peste măsură a U.R.S.S.
Astfel, pe de o parte au continuat livrările masive de armament, fără a pune condiţii, iar pe de alta au sacrificat câteva popoare din Europa şi Asia în mod conştient, premeditat, secret şi cinic, fără ştiinţa, aprobarea şi ratificarea popoarelor englez şi american.
S-a ajuns astfel la inversarea rolurilor: Marea Britanie a devenit putere de rangul al doilea, iar Uniunea Sovietică i-a luat locul, fiind promovată la statutul de mare putere şi de pericol mortal şi permanent pentru Lumea Liberă, inclusiv pentru Statele Unite ale Americii.
Urmărind cu consecvenţă principiul formulat de Stalin în faţa lui Tito şi Milovan Djilas: “Cel care ocupă un teritoriu impune acestuia propriul său sistem social”, U.R.S.S. şi-a mărit considerabil suprafaţa, continuând să înglobeze Carelia, Ţările Baltice, Polonia Răsăriteană, Basarabia şi Bucovina de Nord. obţinute prin tratatul Ribbentrop-Molotov.
În plus, a reuşit să se înconjoare cu o centură de state tampon satelizate, în baza acordurilor pentru împărţirea sferelor de influenţă şi anume: Polonia, România, Ungaria, Bulgaria şi Germania de Răsărit. Regimuri comuniste au fost instaurate şi în Iugoslavia, Albania şi Cehoslovacia, iar în Asia au fost comunizate China, Coreea de Nord şi Vietnamul de Nord.
În acest fel au fost încălcate, cu bună ştiinţă, principiile generoase stabilite în Charta Atlanticului în august 1941, chiar de către cei care le-au formulat. Churchill şi Roosevelt n-au ezitat să arunce 120 de milioane de europeni în sclavia comunistă. Anglo-americanii au obţinut victoria, dar au pierdut pacea şi în acelaşi timp onoarea.
A sosit momentul ca popoarele american şi englez să cunoască adevărul, consecinţele marilor greşeli săvârşite de conducătorii lor de atunci. În adevăr, mimând apărarea democraţiei, a drepturilor omului şi a independenţei naţionale, liderii Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii au admis satelizarea ţărilor lăsate în sfera de influenţă a U.R.S.S.
În numai cinci ani, sovieticii au reuşit să impună regimuri democrat-populare în toate aceste state, printr-un amestec de forţă şi viclenie asiatică. Moscova s-a folosit de factorul militar spre a-şi impune sistemul politic şi o ideologie depăşită şi retrogradă în teritoriile eliberate de trupele sale.
Tactica folosită a fost constituirea unor alianţe numite “Fronturi”, având ca nucleu Partidul Comunist. În noile guverne, comuniştii au urmărit obţinerea celor două ministere cheie: de Interne şi de Justiţie, ceea ce le oferea posibilitatea de a acţiona direct împotriva adversarilor politici prin tehnicile teroriste experimentate în U.R.S.S. în anii marii epurări din deceniul al patrulea: represiune brutală, asasinate şi deportări în masă.
După consolidarea poziţiilor, tovarăşii de drum au fost înlăturaţi iar partidele comuniste au preluat puterea integral şi au trecut în forţă la stalinizarea făţişă a ţărilor respective.
În momentul în care şi-au dat seama de adevăratele intenţii ale lui Stalin, care în loc de guverne prietene impusese guverne vasale în statele din zona sa de influenţă, obţinând superioritatea în oameni, resurse şi teritorii şi vizând dominaţia mondială, Statele Unite au fost forţate să intre în lupta pentru putere (războiul rece), la semnalul de alarmă tras chiar de către Churchill la Fulton, Missouri (5 martie 1946).
Era însă prea târziu. Din acest motiv, ţările occidentale au depus eforturi să refacă echilibrul de forţe în lume. Întărirea potenţialului militar, o viguroasă campanie de informare (inclusiv prin posturile de radio Vocea Americii, Londra şi Europa Liberă), obţinerea superiorităţii nucleare, refacerea economiei Europei Occidentale prin planul Marshall, eşecul blocadei Berlinului, ruptura dintre Iugoslavia şi Cominform, eşecul insurecţiei comuniste în Grecia, eliminarea comuniştilor din guvernele Franţei şi Italiei, proclamarea Republicii Federale Germane, crearea N.A.T.O., riposta din Coreea şi adoptarea “Doctrinei Truman”, l-au silit pe Stalin să accepte şi el “războiul rece”. În consecinţă, asupra ţărilor satelite U.R.S.S. s-a abătut un nou val de teroare, având drept scop grăbirea procesului de construire a “Societăţii socialiste”.
S-a mers până la amestecul în viaţa particulară, în relaţiile dintre părinţi şi copii, un exemplu fiind denunţurile reciproce ale membrilor aceleiaşi familii. Controlul puterii asupra tuturor segmentelor sociale, fără excepţie, este trăsătura caracteristică a societăţii totalitare.
Uniunea Sovietică a făcut eforturi uriaşe în cursa înarmărilor, inclusiv în domeniul nuclear, folosind atât resursele proprii, dar mai ales pe cele din ţările satelite, succesul datorându-se în bună parte intensului spionaj militar şi economic. Planul pentru luarea puterii şi sovietizarea ţărilor intrate în zona de influenţă a U.R.S.S. a fost întocmit la Kremlin şi era acelaşi, cu mici diferenţe de la ţară la ţară. Procesul de comunizare a fost treptat, dar ireversibil. Vom schiţa în continuare evoluţia situaţiei din România.
La 2 aprilie 1944 Molotov a declarat că Uniunea Sovietică “nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi din teritoriul României sau schimbarea orânduirii de stat existente în România”.
Au avut loc negocieri pentru încheierea armistiţiului, rămase însă fără rezultat. La 20 iunie s-a constituit Blocul Naţional Democrat, format din P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R., care la 23 august a fost alături de rege când România a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliţiei Naţiunilor Unite. În consecinţă, Germania pierdea zona strategică din Balcani şi principala sursă de petrol, iar drumul spre inima Europei era deschis.
Guvernul sovietic a continuat să considere România stat inamic, Armata Roşie luând peste 160.000 de prizonieri şi acţionând ca într-o ţară ocupată. Convenţia de armistiţiu semnată abia după trei săptămâni, în noaptea de 12/13 septembrie, după ce ţara fusese complet ocupată de Armata Roşie, fără rezistenţă, a fost în fond actul de capitulare necondiţionată a României în faţa celor trei mari puteri, reprezentate prin U.R.S.S.
România avea obligaţia să întreţină armata de ocupaţie, să plătească uriaşe despăgubiri de război, să dizolve organizaţiile “fasciste”, să subordoneze armata naţională comandamentului sovietic, să participe la război cu 12 divizii (s-a ajuns la 19) şi să renunţe în continuare la Basarabia şi Bucovina de Nord.
Nu s-a prevăzut termen de evacuarea ţării după război, nu s-a recunoscut cobeligeranţa şi se instituia Comisia Aliată de Control în care puterea de decizie o vor avea, de fapt, sovieticii.
Refuzul lui Maniu de a forma un guvern de coaliţie l-a obligat pe rege să încredinţeze puterea generalului Sănătescu, cu Pătrăşcanu interimar la Justiţie, care a început epurările încă din septembrie 1944. Moldova era administrată direct de Armata Roşie, care a instalat prefecţi şi primari comunişti sau procomunişti şi a deportat în U.R.S.S. câteva zeci de mii de bucovineni şi moldoveni.
A fost instituită cenzura sovietică, iar la 12 octombrie comuniştii au creat Frontul Naţional Democrat şi au provocat căderea guvernului. În mai puţin de 7 luni, comuniştii au reuşit să schimbe trei guverne. Sovieticii au preluat administrarea Ardealului de Nord, iar în ianuarie 1945 au fost deportaţi 72.000 de români de origine germană în U.R.S.S.
În timp ce unităţile militare româneşti din ţară au fost desfiinţate sau dezarmate, au fost aduse încă cinci divizii cu efective şi echipament de război, care au fost plasate în jurul capitalei şi alte puncte strategice, iar comuniştii au primit arme şi au început să forţeze schimbarea prefecţilor şi primarilor cu oamenii lor. În luna februarie au organizat numeroase demonstraţii, cerând demisia guvernului Rădescu.
Pretextul va fi folosit de Vâşinski pentru a interpreta în felul său Declaraţia de la Ialta şi a impune regelui, la 6 martie, un guvern F.N.D. condus de Petru Groza, care a început comunizarea ţării printr-o haotică reformă agrară, epurarea armatei şi aparatului de stat, comunizarea justiţiei şi dinamizarea tribunalelor poporului, terorizarea partidelor istorice, arestări masive, procese ale celor vinovaţi “de dezastrul ţării”, de “crime de război”, ale rezistenţilor etc., apariţia Sovromurilor ca mijloc suplimentar de exploatare a resurselor (dacă în Bulgaria au existat 5 şi în Ungaria 6, în România au fost 14 Sovromuri).
Sovieticii au furat România de produse valorând peste 5 miliarde de dolari SUA, în locul celor 300 milioane impuse prin armistiţiu. Numai în anii 1944-1945 au jefuit şi confiscat valori reprezentând 35% din patrimoniul naţional. Deşi la Potsdam, la 2 august 1945, aliaţii declaraseră că pacea cu România se va încheia doar cu un guvern democratic recunoscut (guvernul Groza era considerat nereprezentativ), cu toată greva regală” şi ciocnirile sângeroase de la 8 noiembrie 1945 dintre comuniştii bătăuşi sprijiniţi de poliţie şi demonstranţii promonarhişti, soldate cu 11 morţi, sute de răniţi şi arestaţi, J. Bymes s-a înţeles cu Stalin fără ca preşedintele Truman să fie informat.
După 11 luni de ezitări, Statele Unite au recunoscut guvernul Groza înainte de alegerile din 1946, care au fost falsificate grosolan în favoarea comuniştilor. Deşi cunoşteau bine situaţia, Statele Unite şi Marea Britanie au semnat tratatul de pace cu România, la 10 februarie 1947.
Prevederile Convenţiei de armistiţiu se menţineau, România era obligată să aresteze şi să judece persoanele vinovate de crime de război, crime contra păcii şi umanităţii şi să nu permită existenţa organizaţiilor de tip fascist; nu se recunoştea cobeligeranţa, deşi pierdusem 50% din efectivele celor 19 divizii angajate pe frontul de vest şi nu se prevedea un termen de retragere a trupelor sovietice.
Imediat după semnarea păcii, guvernul Groza a trecut la lichidarea opoziţiei. Epitetul de “fascist” a fost aplicat tuturor românilor cu adevărat democraţi. În faţa atacului, opoziţia anticomunistă, cu excepţia P.N.Ţ. şi P.N.L., a fost dezorientată, timorată şi dezbinată, ceea ce i-a slăbit rezistenţa. După capcana de la Tămădău, liderii P.N.Ţ. sunt arestaţi, iar partidul lor dizolvat, liberalii şi-au suspendat activitatea, iar în februarie 1948 P.S.D. a fost înghiţit de P.C.R. care şi-a schimbat denumirea în Partidul Muncitoresc Român. Dacă în 1947 au fost arestaţi masiv ţărăniştii, în 1948 au urmat legionarii. Spre a ne face o idee despre condiţiile inumane de detenţie politică din închisorile comuniste, arătăm că sistemul penitenciar al ţării, în 1944, era capabil să deţină circa 15.000 de oameni.
Cum numai în 1949 fuseseră arestaţi peste 150.000 de oameni, este lesne de imaginat cât de înspăimântătoare erau chinurile supraaglomerărilor, promiscuitatea, tortura prin înfometare sistematică, lipsa igienei şi asistenţei medicale, brutalitatea excesivă a gardienilor, munca forţată, reeducarea prin violenţă continuă, în care tortura fizică se împletea cu tortura psihică.
După înfiinţarea Securităţii (30 august 1948) şi a Miliţiei (23 ianuarie 1949), cadrate bine cu agenţi sovietici, represiunea a atins paroxismul, fiind cea mai violentă din întreaga Europă răsăriteană şi a mers crescând, conform principiului ascuţirii luptei de clasă, până după moartea lui Stalin (5 martie 1953).
După etatizarea Băncii Naţionale (20 decembrie 1946), au fost înfiinţate Oficiile industriale, prin care statul controla activitatea industrială şi comercială a întreprinderilor particulare (24 mai 1947). A urmat stabilizarea monetară (15 august 1947), înlăturarea din guvern a lui Gh. Tătărescu, ultimul “tovarăş de drum” şi abdicarea forţată a regelui Mihai (30 decembrie 1947). Era ultimul punct din planul impus de Moscova şi a urmat proclamarea Republicii Populare Române.
S-a ajuns la un regim totalitar. După preluarea deplină a puterii, comuniştii au trecut la aplicarea stalinismului economic: naţionalizarea întreprinderilor industriale şi miniere, băncile şi societăţile de asigurare, în noiembrie 1948 instituţiile de sănătate şi cinematografele, în 1949 farmaciile, iar în 1950 o parte din fondul de locuinţe, cabinetele medicale, restaurantele şi prăvăliile.
În 1949 a fost pus în aplicare primul plan economic anual, iar în 1950 cel de al doilea. începând din 1949, s-a trecut la colectivizarea agriculturii, proces care a durat 13 ani, până în 1962. În perioada 1949-1953, asupra ţărănimii au fost exercitate presiuni felurite şi neîncetate, începând de la fixarea cotelor obligatorii, până la arestări şi execuţii pe loc, în scopul de a intimida pe ţăranii recalcitranţi.
Toate popoarele subjugate de Moscova au trecut prin aceleaşi faze de comunizare prin care a trecut România şi în toate a existat o mişcare de rezistenţă anticomunistă, în unele mai hotărâtă, în altele numai simbolică.
Ordinea în care au apărut aceste mişcări a fost determinată de ordinea în care au fost ocupate de trupele sovietice. Mişcarea de partizani a făcut parte din această rezistenţă anticomunistă şi s-a manifestat mai puternic şi pe lungă durată în Ţările Baltice (1943-1959), Ucraina Apuseană (fosta Polonie de Răsărit, 1943-1956) şi în România (1944-1960), adică în ţările în care abuzurile sovieticilor au fost mai mari.
Mişcările de protest din R.D. Germană (1953), Polonia (1953), Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968) au apărut după moartea lui Stalin (1953).
Rezistenţa anticomunistă din România a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter naţional. Sute de mii de militari şi ţărani, funcţionari şi studenţi, preoţi, femei, elevi şi muncitori, s-au opus individual sau organizat instaurării şi consolidării comunismului.
Dintre aceştia, câteva mii, cei mai curajoşi, au pus mâna pe arme şi s-au retras în păduri, organizându-se pentru a-şi apăra libertatea şi viaţa, răspândiţi în Obcinele Bucovinei, în Munţii Banatului şi Maramureşului, în Munţii Apuseni şi ai Olteniei, Făgăraşului şi Vrancei, în Munţii Neamţului, Pădurea Babadagului, în Deltă şi chiar în zona de câmpie. Toţi aceşti români erau buni creştini şi s-au ridicat la luptă fără a ţine seama de coloratura politică.
N-a fost o mişcare de rezistenţă sporadică ci s-a împletit rezistenţa politică cu cea militară, economică, religioasă şi socială. Au fost grupuri de rezistenţă (organizaţii subversive) în şcoli, instituţii şi întreprinderi.
Au fost explozii spontane de nemulţumire populară, grupuri care s-au ridicat cu arma în mână în valuri, ceea ce a dat caracteristica de continuitate şi de durată a acestei mişcări de partizani care a durat 16 ani, cu toate că n-a existat o coordonare a activităţii acestora. Răscoalele au izbucnit în puncte diferite, fără legătură între ele, ceea ce a permis regimului comunist să-şi concentreze forţele, să izoleze şi să distrugă pe rând focarele de revoltă.
Deşi s-au ridicat treptat, ele au dovedit o nebănuită capacitate de rezistenţă îndelungată, datorită sprijinului nepreţuit primit din partea populaţiei locale cât şi tacticii adoptate: apărarea, singura posibilă în situaţia în care a trebuit să lupte român contra român şi în evidentă inferioritate numerică şi tehnică.
Necunoscând jocurile politice ale marilor puteri, poporul român îşi legase speranţele de americanii eliberatori, campioni ai libertăţii şi democraţiei. Dar mult aşteptatul ajutor n-a apărut. Este posibil ca Statele Unite să fi avut în vedere sprijinul mişcărilor de rezistenţă din ţările satelite Moscovei în cazul izbucnirii ostilităţilor sovieto-americane.
Cum Departamentul de Stat, ca şi Foreign Office, era puternic infiltrat cu agenţi sovietici, ne explicăm eşecul asistenţei anglo-americane faţă de lupta popoarelor Europei central-răsăritene împotriva sovietizării lor.
Intenţiile de ajutorare a mişcărilor de rezistenţă din spatele Cortinei de Fier au fost transmise Ia Kremlin de agenţii moscoviţi BLUNT, BURGESS, MACLEAN, PHILBY şi alţii.
Paraşutările sau debarcările proiectate în Albania, Ucraina şi România (în Banat, Munţii Apuseni şi au ajuns în mâinile Securităţii, partizanii neprimind nici un ajutor din exterior. Aproape toate nucleele de rezistenţă au fost lichidate de Securitate în urma unor acte de trădare, întrucât prin ameninţare şi şantaj fusese creată o reţea de informatori care penetrase până în interiorul familiilor celor urmăriţi.
Lovitura de graţie a fost aplicată mişcării de partizani când marile puteri au acceptat diversiunea Suez în loc să intervină în tragedia poporului ungar din noiembrie 1956. Au dovedit astfel că nu sunt dispuşi să acţioneze direct pentru salvarea popoarelor captive.
Rezistenţa poporului român împotriva ocupantului sovietic şi a regimului comunist impus trebuie privită şi analizată ca un proces istoric ce s-a dezvoltat în etape, dobândind caracteristici care pe de o parte au intrat în aria comună a rezistenţelor din ţările supuse comunizării, iar pe de altă parte a dobândit trăsături particulare specifice naţiunii române.
În consecinţă, dintr-un început – odată cu ocuparea totală a României de către Armata Roşie -jafurile, crimele şi fărădelegile au provocat o reacţie imediată nu numai din partea autorităţilor române – în general neputincioase – dar şi a întregii populaţii lăsată la discreţia cuceritorului.
Până nu demult istoriografia rezistenţei era lipsită de un fundament documentar. În urma decelării unui pachet important de documente sovietice din perioada 1944-1946 privind reacţia populaţiei locale, se poate vorbi de o ripostă imediată a unor formaţii civile paramilitare şi militare ce s-au dezvoltat şi desfăşurat în cursul lunilor octombrie-noiembrie 1944.
Astfel, în raportul din 6 octombrie al Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne, L.P. Beria comunica lui I.V. Stalin necesitatea dislocării unor puternice formaţii ‘N.K.V.D. în zona oraşului Craiova, având misiunea de pacificare şi subordonare a oraşului sediului Frontului 11 Ucrainian al mareşalului Malinovski şi de a institui un punct strategic esenţial în relaţiile politico-militare cu trupele mareşalului Tito.
O lună de zile mai târziu, în condiţii istorice încă neelucidate, comandamentul sovietic de la Braşov este aruncat în aer, operaţiunea soldându-se cu morţi şi răniţi. În concluzie, se poate afirma că încă din primele luni de ocupaţie mişcarea de rezistenţă română a îmbrăcat forme directe de reacţie la adresa invadatorului.
Ea s-a manifestat pe toate planurile, de la cel politic în frunte cu P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. şi Mişcarea Legionară, implicată în acţiuni informative şi operaţionale în spatele frontului sovietic.
Noul regim a declanşat comunizarea în cele mai diverse domenii: militar (epurarea, descompunerea şi transformarea armatei naţionale într-una de partid), religios (desfiinţarea bisericii greco-catolice, arestarea a peste 4000 de preoţi ortodocşi, asasinarea unor prelaţi şi chiriarhi catolici, greco-catolici şi ortodocşi), administrativ (au fost epuraţi peste 30.000 de funcţionari din administraţia veche, bănuiţi şi acuzaţi de fascism, legionarism etc.), social (proiectul distrugerii etnice nu şi-a avut analogii decât în U.R.S.S.), ţăranul român urmând să dispară odată cu pământul care îl identifica, în deplinătatea fiinţei, ca cea mai numeroasă pătură socio-economică din România; ţăranul trebuia eliminat şi apoi înlocuit cu colhoznicul de tip nou, bezbojnic, cel fără Dumnezeu, venit de oriunde, aplecat către orice. Deci o rezistenţă totală, pe întreg spaţiul românesc, opusă unei represiuni totale din partea ocupantului bolşevic şi a năimiţilor săi.
…Vrem să spulberăm prejudecata pasivităţii românilor în faţa acţiunilor de comunizare a ţării şi să dovedim cu argumente convingătoare că în România a existat o rezistenţă anticomunistă viguroasă, amplă şi de durată, care poate sta cu cinste alături de fenomenele asemănătoare din alte state europene.
prof. Radu Ciuceanu,
Director al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului
(Cuvîntul-înainte la Vol. I din “Rezistenţa armată din Bucovina 1944-1950”, INST Bucureşti, 1998, pag. 29-33) Apud manastirea.petru-voda.ro
NOTĂ: Harta gulagului românesc nu cuprinde închisorile şi centrele de exterminare din Basarabia şi Cadrilater. Se estimează că mai mult de 1 milion de români basarabeni au murit în Siberia.