La 30 aprilie 1844, Alexandru Ioan Cuza se căsătorea cu Elena Rosetti–Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi Rosetti, născută Sturdza. Cu acest prilej, Cuza a refuzat să primească țiganii robi trecuți în lista dotală a soției, fiind astfel primii care au acceptat hotărârea Adunării Obștești din 31 ianuarie 1844, de dezrobire a țiganilor.
Deși în anul 1844 s-au îndrăgostit unul de celălalt și s-au căsătorit, rar puteai întâlni în timpul unei vieți un cuplu format din două caractere atât de diferite. În timp ce Elena avea o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate, soțul său era o fire extrovertită, impulsivă, ce se simțea bine printre oameni.
Cu toată firea sa introvertită, Elena Cuza avea însă să dovedească după înăbușirea revoluției de la 1848 și o cu totul altă trăsătură de caracter. Pusă în fața unei situații periculoase („revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”) ce amenința siguranța soțului ei, această tânără femeie timidă și aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, inițiativă și hotărâre.
A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.