Cele trei Crișuri la povața … „luminii Luminei”

„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puține dubii că acești valahi, ca cei din Moldo-Vlahia, sunt descendenții poporului lui Decebal”

În articolul intitulat: „Mișcarea uniților din Ardeal”, Alexandru Keresztury, făcea radiografia trecerii și alipirii bisericii greco-catolice din Ardeal de la ortodoxie, în schimbul obținerii unor avantaje pentru sine, la sprijinirea politicii catolice a habsburgilor, după înstăpânirea Ardealului de către aceștia de la 23 august 1692.

Împăratul promitea tuturor preoților greco- orientali aceleași avantaje ca celor catolici. Arhiepiscopul de Alba Iulia (după ce Mihai Viteazul, luase avantagii egale pentru biserica românească din Ardeal) convoacă adunarea celor 12 protopopi greco-orientali și după două întruniri declară: unirea, biserica primind denumirea: greco-catolică, cu funcționare după calendarul Iulian.

Timp de 150 de ani au sprijinit „marea putere habsburgică”, deși drepturile românilor erau constant nesocotite, iar protestele Suplex-urilor și Memorandum-urilor, pedepsite cu temniță grea sau necitite, ignorate de guvernanți.

În asemenea împrejurări pentru prima oară acțiunea comună a românilor s-a manifestat deschis la 1848, dar mai tare fiind îndreptată spre „răscoală contra independenței Ungariei, la 1848”, decât ca și opoziție la draconicul regim opresiv din Europa de mijloc.

Astfel cele două biserici din Ardeal au sprijinit, în loc să dărâme, regimul centralismului exagerat al Vienei. După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților
naționale conferea drept consecințe pentru state dreptul de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”, măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie.

Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine.

Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”. Propaganda ungurească funcționa încă, deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați.

În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprimau regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească.

Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși a apărut abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural” îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului.

După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându- se cu iertare peste greșelile de conversație.

]A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea lor”, la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra, prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”, spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare.

Mangra s-a folosit, de altfel, în tot cuprinsul cuvântului său de pildele date de sfinții părinți, cu legătură între știință, învățătură și ascultare. Numai că acea ascultare era orientată spre a servi o cauză care nu era a românilor, iar el, prin exemplu făcea tocmai pe dos de cum cerea învățătura. Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai.

Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic.

Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc” și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică. Și câtă deosebire avea să fie între ceea ce spuneau Dr. Miron Cristea și loan I. Papp tălmăcind sentimentele de stimă şi veneraţiune ale întregii obşti a biserici ortodoxe, comparând pe noul mitropolit cu Iosif de odinioară, care deşi prigonit şi chiar vândut de fraţii săi, totuşi cu voia lui Dumnezeu şi prin vrednicia sa ajungând în cel mai înalt post de încredere la curtea Faraonului, el nu numai că nu s-a răzbunat, ci printr-o rară pildă de mărinimie şi nobleţe sufletească a iertat pe fraţii care îl prigoniseră şi a devenit salvatorul neamului său.

Această pildă o aşteaptă biserica românească ortodoxă din Ardeal de la capul ei încoronat. Apoi grăitorul continua a-și mărturisi nădejdile, constatând că misiunea, în faţa căreia sta noul mitropolit, era strălucită şi sublimă dar şi grea şi anevoioasă, şi tocmai de aceea pentru înlăturarea greutăţilor activităţii sale, recomanda acestuia „patru pilde de urmat: pe marele Şaguna, pe blândul Ivacicovici, pe înţeleptul Roman şi pe energicul Meţianu, pentru că îmbinând asprimea cu dragostea, Excelenţa Sa va fi totdeauna în situaţia de a revărsa binecuvântarea activităţii sale asupra tuturor”.

Episcopul Aradului, cugetând asupra situație la declanșarea războiului,milita pentru „o înţelegere mai frăţească şi la o conlucrare mai armonică spreunul şi acelaşi scop comun, decât cum suntem avizaţi şi îndrumaţi acum cutoţii, fără deosebire de limbă şi lege – să colaborăm la apărarea cu bărbăţie a înaltului Tron şi a iubitei noastre patrii comune, contra năvălirilor duşmane, fie din ori ce parte ar veni acelea”

Episcopul Ioan al Aradului în cugetarea sa sfătuia pe toţi, ca fieste-care să-şi păzească cumpătul; să trăiască în bună înţelegere între sine şi cu toţi concetăţenii „patrii comune” fără deosebire de limbă şi de lege să stăruie fiecare spre a fi ajutor şi mângâiere aproapelui său în vreme de război. Să fie cu respect față de „legi şi stăpânire, cu supunere şi ascultare către autorităţile militare şi civile”; cu scopul apărării înaltului „Tron şi a patriei”, a pământului strămoşesc, şi astfel spre biruinţa armelor contra duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Vlădicul îndemna pe enoriașii ortodocși din Eparhia Aradului să dea de bună voie toată jertfa posibilă, ce li s-ar cere. Vă mai sfătuiesc şi îndemn pe toţi: „să vă rugaţi cu credinţă lui Dumnezeu, cu psalmistul: „Doamne deşteaptă puterea Ta, şi vino, ca să ne mântuieşti pre noi”.

Episcopul Caransebeșului Elie Miron Cristea, în pastorala sa de susținere a războiului arăta cum în cursul celor doi ani de război s-a distins „Regimentul Nr. 43 Infanterie pretutindenea astfel încât prin ţinuta, vitejia şi isprăvile sale a făcut cinste nu numai poporului Român din eparhia Caransebeşului, ci şi întregii armate a Monarhiei. Cu un cuvânt fiii românimii din patrie au pecetluit în modul cel mai splendid fidelitatea cătră tron şi patrie cu sângele lor, vărsat în atâtea lupte glorioase ale acestui război mondial şi prin eroismul dovedit în atâtea rânduri şi recunoscut de toţi factorii competenţi”. În realitate doar protestul prin presă al jurnalelor românești i-a determinat o atare recunoaștere a faptelor de front ale românilor, altfel,victoria era a monarhiei!

După ce vremurile s-au schimbat, războiul s-a sfârșit și imperiul s-a spart, cele 18 minorități trăitoare în imperiul austr-ungar și-au căutat de drumul lor istoric. Unii printre care și Mangra au sfârșit tot la Budapesta. Alții și-au adus aminte de anii de luptă și au mobilizat poporul spre adunarea de la Alba Iulia. Alții și-au continuat lupta pe frontul voluntariatului: Ioan Moța, Vasile Stoica, Vasile Lucaciu în america, pe frontul de vest și în Italia, rămânând pentru cartea de aur ca exemple de urmat pentru popor.

Viața economică, socială și politică a rămas agitată și după realizarea actului de la 1 decembrie 1918. Partidul Național Român, prin activiștii săi aducea la cunoștință poporului victoria unirii, mobiliza prin Consiliul Dirigent voluntarii ardeleni pe front, iar armata înainta peste inamicul milenar: ungur. Marii bărbați politici se băteau pe frontul politic al păcii de la Paris, pentru recunoașterea drepturilor istorice de neam.

Într-o asemenea atmosferă, cu de toate presărată, prin intermediul revistei „Cele trei Crișuri” cuvântul românesc, de data aceasta, era răspândit și cunoscut din Maramureș până la Nistru, cu „sfaturi puține și adânci”, fără vânt și fără pleavă, precum practicau aceia care „aduc frumusețea de la Budapesta”, sau acelor de acasă care îi admiteau.

]Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică bihorenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri.

Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște.

Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Koșuth Lajoș sau / și de la Tisza Iștvan.

Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de flagelul bolșevismului, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă l-o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”.

Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia.

]Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni” 15 , dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite.

]Dr. Káracsonyi Jànos îşi terminase frumoasele cuvinte scrise înmemoria decedatului episcop Széchényi (1 decembrie 1923) cu următoarele rânduri: „Dar credem că şi acolo (în lumea cealaltă) se va ruga şi va implora pe Dumnezeu pentru naţiunea sa iubită şi pentru biserica sa”.

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Galerie Foto: