Potrivit unor estimări din partea istoricilor, numărul celor deportați din Basarabia şi Nordul Bucovinei către Siberia şi Kazahstan se ridică de la câteva sute de mii de persoane, până la peste un milion.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a avut loc primul val de deportări în Basarabia şi Nordul Bucovinei către Siberia şi Kazahstan. Deportarea era una din formele de represiune politică preferate de către autoritățile sovietice, adesea echivalentă cu suprimarea fizică, ținând cont de condițiile groaznice în care erau ținuți cei deportați: hrană insuficientă, îmbrăcăminte inadecvată pentru condițiile meteo extreme, muncă forțată până la epuizare, torturi, violuri, execuții, etc.
Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Primul val a avut loc în blestemata noapte de 12 spre 13 iunie 1941, atunci când structurile NKVD-iste au constituit baza logistică a mecanismului deportării.
Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941, îi solicita lui Stalin să fie strămutate în regiunile îndepărtate din nordul și estul URSS-ului nu mai puțin de 5.000 de familii. La data de 7 iunie 1941, structura NKVD a RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.
Listele cu cei deportați erau alcătuite pe baza rapoartelor NKVD despre rămășițele unor partide și organizații românești, dar și pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul dacă a colaborat cu administrația românească.
Operațiunea propriuzisă de deportare, a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, după miezul nopții, respectiv pe la ora 02:30. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
Modul “de lucru” era astfel: o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere membrii gospodăriilor. “Într-un sfert de oră să fiți gata!“, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze “elementele periculoase“.
Cei deportați aveau permisiunea să ia cu ei doar câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, în cele mai multe cazuri, tot ce reușeau să ia deportații cu ei mai de preț, ajungea să fie luat cu forța de către cei care-i ridicaseră în miez de noapte și împărțit între ei. După ce erau scoși din case, deportații erau urcați în camioane sau în căruțe, cu ajutorul cărora erau transportați până în gările unde-i aștepatu trenurile care să-i ducă înspre nescunoscut, către “Siberii de gheață”.
Abia după decenii bune, la 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați. Iar la data de 20 august 2013 în scuarul gării feroviare din capitala Republicii Moldova, la Chișinău, a fost inaugurat un monument în memoria victimelor deportărilor staliniste, cunoscut și ca “Trenul durerii”.
Monumentul deportaților din Chișinău, sau “Monumentul în memoria victimelor deportărilor regimului comunist“, neoficial, denumit și „Trenul durerii”, este un monument comemorativ dedicat zecilor de mii de moldoveni (basarabeni) deportați în anii 1940–1953 în timpul deportărilor staliniste.