Reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene – acea mişcare culturală de la sfârşitul secolului al XVIII – lea care a fost organizată în Transilvania cu scopul declarat al introducerii ideilor iluministe înrâurite de cele ale iluminismului apusean – , Ioan Budai – Deleanu, prin tot ceea ce a militat politic şi cultural în acea perioadă de apariţie şi consolidare a limbii române culte, prin lucrările sale literare, lingvistice, istorice, juridice şi pedagogice, alăturându-se lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, şi-a adus o contribuţie însemnată la intrarea literaturii române într-o epocă nouă, de modernitate. Dar adevărata „judecată de valoare” a personalităţii lui Ion Budai-Deleanu ne-o dă strălucitul istoric şi critic literar, George Călinescu, în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, 1941, căruia îi dedică paginile 81 – 85, din care spicuim: „ Budai-Deleanu este un om cu desăvârşire occidental, fără a pierde nimic din spiritul ţăranului ardelean. O simplă ochire prin opera şi notele lui încredinţează că avea o cunştinţă desăvârşită a literaturilor clasice, apoi a acelei italiene, de bună seamă a literaturilor germană, franceză şi poate engleză. Totuşi un morman de pagini ni-l arată ca un foarte erudit avocat, împreună cu ardelenii săi şi pe urmele lui Cantemir, al continuităţii şi romanităţii noastre.”
Fără îndoială, opera care-l consacră onorabil pe Ioan Budai-Deleanu în literatura română de începuturi este Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, epopeea eroi-comică la care s-ar putea spune că a lucrat o perioadă îndelungată a vieţii sale, fiind elaborată în două „redacţiuni”, prima pe la 1800, „mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată”, iar ultima „datată, 12 martie 1812, mai echilibrată şi mai artistică”, după cum acestea au fost apreciate de George Călinescu. Dovedind o solidă cunoaştere a trecutului istoric şi a aspiraţiilor seculare româneşti, pentru acţiunea epopeei sale, autorul îşi alege cu grijă un moment eroic din vremea zbuciumată a Munteniei veacului al XV-lea, când Vlad Ţepeş, Domnul, dornic de a înfrânge Împeriul Otoman, îi cheamă „la oaste” pe ţigani, promiţându-le „slobozenia”:
„Muză, ce lui Omer odinioară / Cântaşi Batrahomiomania; / Cântă şi mie fii bunişoară / Toate câte făcu ţigănia; / Când Vlad Vodă îi dete slobozenie, / Arme, ş-olaturi de moşie.” De aici şi titlul „jucăreauei” sale, „Ţiganiada”, al cărui conţinut îl redă apreciabil, „în versuri umoristice, cu simţ dezvoltat al limbii, cu talent şi înţelepciune de natură teologică şi filozofică, cu multă intuiţie politică.”
Chiar dacă s-ar putea întrezări oarece influenţe „ quijoteşti” sau „danteşti”, Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, prin limbaj „de maximă ţigănie”, prin grotescul numelor personajelor-ţigani: Parpangel, Romica, Corcodel, Cacavel, Ciuntul, Gogoman, Zăgan, Cârlig, Şoşoi, Şperlea, Ţintea, Parpară şi încă multe altele, prin caricaturizarea situaţiilor surprinse, prin rimă îndelung căutată, este o „sinteză foarte personală de înrâuriri şi ea rămâne în total o creaţiune proprie”, după cum conchide cu autoritatea-i critică recunoscută acelaşi prestigios George Călinescu.
Din circumstanţe nu tocmai bine precizate, însă, aşa cum se mai întâmplă uneori, editarea acestei creaţii fundamentale a literaturii române moderne, după cum a fost apreciată ulterior, poema „Ţiganiada” sau „Tabăra ţiganilor” a lui Ioan Budai-Deleanu a văzut lumina tiparului destul de târziu, abia în 1875, în revista ieşeană „Buciumul Român”, la mai bine de jumătate de veac de la moartea scriitorului, ceea ce a avut ca efect nedorit „o întârziere regretabilă pe marea scenă europeană a creatorilor de ficţiune, pornite de la realităţi adesea prozaice”; sublinierea aparţinând cunoscutei cercetătoare Georgeta Filitti. Probabil, din acelaşi motiv nefericit al întârziatei editări, Mihai Eminescu nu a cunoscut opera lui Ioan Budai-Deleanu. Numai aşa se poate explica de ce poetul nu l-a evocat în poemul „Epigonii”, publicat în 1870. După această apariţie tardivă, ca o recompensă binemeritată, opera lui Ioan Budai-Deleanu îndelung studiată a cunoscut reeditări succesive până în zilele noastre, unele fiind traduse iar altele îmbrăcând „vestimentaţia” lingvistică actuală, aşa cum este şi „Viziunile lui Parpangel sau Ţiganiada de Ioan Budai-Deleanu”, în versiunea modernizată a lui Cristian Bădiliţă, Ed.Vremea – 2019.
Totuşi, pentru o aplecare exhaustivă asupra operei lui Ioan Budai-Deleanu, fie şi o scurtă privire aruncată peste „biografia” autorului „Ţiganiadei” este mai mult decât necesară. Astfel, apelând la informaţii potrivite, aflăm că Ioan, primul dintre cei 10 copii ai familiei preotului Solomon Budai, s-a născut de Bobotează, la 6 ianuarie 1760, în comuna Cigmău, incorporată în zilele noastre în localitatea Geoagiu din jud. Hunedoara. După terminarea studiilor elementare din Cigmăul natal, din 1772 devine elev al Seminarului greco-catolic din Blaj, după care, în perioada 1777 – 79, îl găsim student la Facultatea de Filosofie din Viena. Cu bursa acordată de Colegiul „Sf. Barbara” din Viena urmează, în perioada 1780 – 83, cursurile Facultăţii de Teologie. Imediat, în 1784, obţine doctoratul în filosofie, dar nu se opreşete aici şi după un scurt timp petrecut la Blaj îl regăsim la sfârşitul anului 1784 la Viena, urmând şi cursurile Facultăţii de Drept.
Ca urmare a studiilor vieneze câştigă o vastă cultură umanistă şi se consacră studierii limbii latine şi a însuşirii limbilor germană, franceză şi italiană, cu dorinţa întocmirii unui amplu lexicon în 10 volume, pentru care adună materialul necesar. Tot atunci, la Viena, face cunoştinţă cu Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, viitorii corifei ai Şcolii Ardelene, cu care a împărtăşit şi a aderat la ideile iluministe ale acestora.
După 1784, la Viena, devine pentru scurtă vreme psalt la Biserica „Sf. Barbara”, apoi profesor şi prefect de studii la Seminarul din Blaj, unde elaborează un îndreptar pedagogic de mare necesitate: „Carte trebuincioasă pentru dascălii şcolilor de jos”.
În 1787, intrând în conflict cu episcopul de Blaj, renunţă la hirotonisirea sa ca preot şi se stabileşte la Lemberg (Lwow), unde obţine prin concurs postul de secretar juridic al tribunalului provincial. Aici traduce „Rândueala judecătorească de obşte”, pe care o tipăreşte la Viena, dar elaborează şi „Pravila de obşte asupra faptelor rele”, apărută mai întâi la Viena (1788) şi ulterior la Cernăuţi (1807).
În perioada 1790 – 91 se află la Blaj, la chemarea prietenilor săi de la Viena şi contribuie la redactarea în latină a petiţiei: Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahilor din Transilvania), înaintată de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, fiind unul dintre semnatari.
Se căsătoreşte în 1793 cu Mariana de Mikalaieweze, aparţinând unei familii de armeni din Galiţia, cu care a avut trei copii, două fete şi un fiu, despre care nu există date.
În 1796, este avansat şi devine consilier la Curtea de Apel din Lemberg (Forum Nobilium din Lwow), funcţie pe care o păstrează până la sfârşitul vieţii, dovedindu-şi calităţile de bun tălmăcitor al Noului cod penal şi al Noului cod civil. Concomitent, se dedă scrisului literar şi în 1800, fiind inspirat de „muza” Mariana – soţia sa, termină prima variantă a „Ţiganiadei”, acel „poemation eroi-comic” stufos, care prezintă alegoric tendinţe satirice din practicile antifeudale şi anticlericale, cum şi a nedreptăţilor sociale referitoare la „viaţa ţigănimii”. Rămas statornic desăvârşirii epopeei sale ( prima din literatura română), autorul, pe numele său anagramat, Lionache Dianeu(!), scoate din prima variantă episodul narativ, cel referitor la plecarea lui Becicherec în căutarea iubitei sale Anghelina şi cizelează celelalte cânturi, astfel că în 1812 termină cea de a doua variantă, alcătuită dintr-un Prolog, o Epistolă către Mitru Perea (anagrama lui Petru Maior) şi 12 cânturi. Din nefericire şi aceasta va fi tipărită abia în 1925, la peste un veac de la moartea lui. Cele 4 cânturi scoase din prima variantă vor face ulterior subiectul poemului satiric Trei Viteji, rămas neterminat.
Pentru cititorii „Epistoliei” din Ţiganiada, cât şi a întregii acestei opere „ţigăneşti”, se naşte, desigur, firescul întrebării: Făcea parte Ioan Budai-Deleanu din etnia seculară alogenă a ţiganilor? Răspunsul pe care-l dă lui Petru Maior este unul lămuritor în această privinţă: „Însă tu bagă de samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțeleg ș’alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecînd. Cel înțelept va înțelege!” Interesant este faptul că nici Nicolae Manolescu, în a sa celebră „Istorie critică a literaturii române”, nu adânceşte valabilitatea răspunsului. În schimb, dă o solidă apreciere: „Țiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.
După această perioadă fructuoasă continuă să redacteze numeroase scrieri lingvistice şi istorice, între care: Temeiurile gramaticii româneşti, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti, Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, Lexicon pentru cărturari, De originibus popularum Transylvaniae, De unione trium nationum Transylvaniae, Scurte observaţii asupra Bucovinei, Hungaros ita describerem, Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt ş.a., majoritatea rămase în manuscris. În 1818 termină redactarea celor patru volume ale Lexiconului românesc- nemţesc şi nemţesc – românesc, început încă din perioada sa vieneză.
La 24 august 1820, în vârstă de 60 de ani, scriitorul, poetul, filologul, istoricul şi juristul Ioan Budai-Deleanu, corifeu al Şcolii Ardelene, a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul din Lemberg (Lwow) din Imperiul Austriac, astăzi Liov, aparţinând Ucrainei, acolo unde a vieţuit ultimii săi treizeci de ani, mânat de acelaşi dor nestins al patriei sale, după cum singur s-a destăinuit: „Nu-mi pociu scoate din inimă dorul ţării în care m-am născut; şi, macar trăiesc aici în prisos de toate, totuş spre fericirea deplin patria-mi lipseşte”.
Anul acesta, 2020, ce consemnează rotund, în vremelnicia hronicului său, scurgerea a 260 de ani de la naştere şi împlinirea a două veacuri de la moarte, ne oferă cu generozitate prilejul binemeritat al rememorării celui ce a fost Ioan Budai-Deleanu, personalitate culturală de prim rang a literaturii române culte de început, cel mai de seamă iluminist al Şcolii Ardelene, al cărui operă literară, izbânditoare şi strălucitoare, reprezintă un temeinic model de modernitate literară a epocii.
Descoperită târziu după moartea cărturarului iluminat, opera lui Budai-Deleanu ne îndeamnă, ca urmaşi, să-i dăm mereu şi mereu curs semnalării de excepţie a lui Alexandru Papiu-Ilarian, rostită de la tribuna Societăţii Academice Române, pe 9 septembrie 1870, la împlinirea unei jumătăţi de veac de la dispariţia scriitorului:
„Când românii, guvern şi naţiune, se vor pătrunde de marele adevăr că ştiinţa este puterea, când măcar secţiunea filologică şi cea istorică a Societăţii Academice Române vor fi pe deplin organizate şi, mai cu seamă, când vor dispune de fonduri necesare, una din primele lor datorii va fi de a eterniza şi memoria acestui literat, publicându-i operele pentru folosul comun”.
Sub acest impuls simţitor, intrat în conştiinţa românilor de, iată, un veac şi jumătate şi spre cinstea lor, opera antumă şi postumă a lui Ioan Budai-Deleanu a cunoscut numeroase ediţii edificatoare ale literaturii române de începuturi, iar posteritatea lui neuitată, vie şi nepieritoare de două veacuri, întruchipează un binemeritat omagiu adus celui ce a stat „subt vremuri” şi mereu „deasupra” lor.
Mihai Caba