RSS
«
»
TwitterFacebookPinterest
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, medie: 5,00 din 5)
Încarc...

La Mulți Ani România de Ziua Națională!Steagurile Triumfătoare ale Regimentului 15 Infanterie prind din nou viață!

Print Friendly, PDF & Email

La Mulți Ani România de Ziua Națională!
Steagurile Triumfătoare ale Regimentului 15 Infanterie prind din nou viață! La ora 14 de 1 Decembrie vom intra cu ele în Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului!
Iată pe scurt o analiză istorico-militară pusă la dispoziție de un grup de istorici consultați de asociația noastră, a importanței deosebite a victoriei Armatei Române în luptele complexe de pe Valea Uzului din Primul Război Mondial.
Am oprit inamicul să intre în Moldova, aici a curs mult, mult sânge de român pentru România Mare!
Istoria contrafactuală (adică cea care spune „ce ar fi fost dacă?”) ar spune că, fără victoria românească de la Valea Uzului din toamna lui 1916, care a blocat intrarea forţelor Puterilor Centrale în spatele defensivei românești nu am fi avut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Sunt mai mulţi factori în ecuaţie dar este clar că luptele din zona Văii Uzului au avut
un rol deosebit de important. Victoriilor ostaşilor români de la Valea Uzului din octombrie 1916 trebuie să li se acorde importanţa cuvenită locului pe care-l ocupă în istorie. Celebrarea ostaşilor români căzuţi eroic la Valea Uzului este o datorie morală şi un act de recunoştinţă faţă de cei care au luptat pentru ca statul român să reziste şi să se înfăptuiască, ulterior, România Mare.
Luptele de pe Valea Uzului din toamna anului 1916.
„La 27 octombrie, generalul von Arz sfârșise bătălia din munții Moldovei, cu o decisivă și completă înfrângere. Generalul Prezan și viteaza Armată de Nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă, ca și în ofensivă. Porțile Moldovei erau bine păzite”, nota Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României.1916-1919.” Luptele de pe Valea Uzului au reprezentat acţiuni militare de nivel tactic desfășurate în perioada 1/14-14/27 octombrie 1916 și au avut ca rezultat victoria forțelor române ale Diviziei 7 Infanterie, aflate în defensivă, împotriva celor ale Diviziei 39 Infanterie Honvezi, aflate în ofensivă.Trupele austro-ungare ale Corpului 6 Armată Austro-Ungar, conduse de Ludwig von Fabini, au încercat să forțeze valea Trotușului prin văile laterale superioare. Aflată în apărare, Divizia 7 Infanterie română a constituit două grupări, Uz și Ghimeș, cărora le-a încredințat defensiva văii Uzului și respectiv, accesul în valea superioară a Trotușului.
Pe scurt,după ce atacul trupelor austro-ungare a început la 1/14 octombrie 1916, sub presiunea Diviziei 39 Infanterie Honvezi, la 7/20 octombrie, trupele române au cedat teren și au pierdut satul Poiana Uzului, cheia dispozitivului de apărare al Diviziei 7 Infanterie. În urma unor atacuri succesive, sprijinite indirect de Grupul Ghimeș, Grupul Uz a reușit în ziua de 14/27 octombrie recâștigarea
poziției pierdute, ceea ce a dus la retragerea trupelor inamice pe linia de frontieră.În paralel, în regiunea de confluență cu Trotușul a râurilor Sulța și Ciobănuș, Grupul Ghimeș a susținut lupte la Agăș și Goioasa împotriva Diviziei 61 Infanterie Austro-Ungară.
Desfăşurând mai în detaliu, Divizia 7 Infanterie, comandată de către
generalul Ioan Istrate, a ocupat pozițiile vecine pasului Ghimeș-Palanca ce domină valea Trotușului până la valea Uzului, inclusiv. Aici divizia a constituit două grupuri de acoperire, numite „Ghimeș” și „Uz”. Divizia 7 Infanterie avea în compunere:Regimentul 4 Vânători, Brigada 13 Infanterie (compusă din Regimentul 15 Infanterie şi Regimentul 27 Infanterie), Brigada 14 Infanterie (compusă din Regimentul 14 Infanterie şi Regimentul 16 Infanterie),
Brigada 7 Artilerie (compusă din Regimentul 7 Artilerie şi Regimentul 8 Obuziere). Divizia 7 Infanterie era într-o capacitate de luptă bună, în pofida retragerii din bazinul transilvan.Unitățile sale nu avuseseră parte de luptele îndelungate duse de la începutul războiului, erau bine înarmate și în același timp, bine echipate pentru operațiile în teren muntos. În plus, moralul trupei era la cote înalte, în pofida retragerilor făcute după un început de campanie care păruse victorios. Trupa avea încredere în comandanții săi și era sigură că inamicul, deși în ofensivă, nu va depăși linia de fortificații.
Misiunea Armatei 1 Austro-Ungare a fost aceea de a asigura spatele trupelor germane, în cazul unor atacuri venite dinspre nord-est. Cu acest scop, ea trebuia să ajungă să stăpânească, în cel mai scurt timp posibil, creasta principală a Carpaților, menținând legătura la dreapta cu trupele Puterilor Centrale. În plus, similar Armatei 9 Germane, trebuia să preia controlul asupra trecătorilor montane mai înainte de a continua ofensiva în România în aria lor de responsabilitate. În cadrul acestei Armate1 Austro-Ungare, Corpul 21 Armată Austro-Ungar a înaintat spre văile superioare ale Bicazului și Bistricioarei, iar Corpul 6 Armată Austro-Ungar şi-a canalizat efortul ofensiv spre valea Trotușului. Aflat sub comanda lui Ludwig von Fabini, Corpul 6 Armată Austro-Ungar a primit misiunea de a ataca cu cele două divizii ale sale (Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară și Divizia 39 Infanterie Honvezi) trecătorile Ghimeș și Uz, pentru a continua înaintarea spre valea Trotușului prin văile laterale superioare. Dat fiind că linia de despărţire dintre Armata 1Austro-Ungară și Armata 9 Germană era situată exact pe valea Uzului, trupele lui Fabini au fost responsabile și de păstrarea contactului cu cele mai apropiate unități ale germanilor de pe valea Oituzului.Atacul văii Trotușului prin văile laterale sudice s-a concretizat în prima bătălie de la Oituz, pe care nu o vom detalia aici.
La 29 septembrie/12 octombrie 1916 a început în flancul stâng al Armatei de Nord române bătălia pentru trecătorile Moldovei, care s-a propagat ulterior pe toată lungimea frontierei muntoase, până la valea Dornei.Din cauza faptului că pătrunderea directă prin pasul Ghimeș impunea dificultăți suplimentare,fiind bine apărat, și lungea prea mult linia de pătrundere, generalul Fabini a ales săatace prin văile laterale. Cu acest scop, i-a dat flancului stâng al său, adică Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară, misiunea de a ataca pe două coloane, folosindu-se de valea Sulței spre Agăș și de valea Ciobănușului spre Goioasa. Flancului drept, format din Divizia 39 Infanterie Honvezi, aflată sub comanda generalului Blasius Dáni von Gyarmata, i-a ordonat să înainteze pe valea Uzului.Atacul văii Trotușului de către Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară, s-a concretizat în luptele de la Agăș și Goioasa.
Divizia 7 Infanterie română a destinat Brigăzii 14 Infanterie apărarea directă a văii Trotușului, iar Brigăzii 13 Infanterie apărarea văilor Ciobănuș și Uz. Cu o parte din trupe trimise în Bucovina, Divizia 7 Infanterie română se baza pe un total de 14 batalioane de infanterie. Acestora li se alăturau Regimentele 4 și 8 Artilerie, dispunând de tunuri ușoare și Regimentul 7 Roșiori, cu 4 escadroane de cavalerie.Profitând de faptul că văile erau despărțite de șiruri de munți și coloanele inamice nu aveau legătură directă între ele, generalul Istrate a decis să apere terenul cu Divizia 7 Infanterie contraatacând, pentru a învinge coloanele inamice pe rând. Dacă ar fi luat altă decizie, cel mai probabilar fi
pierdut! În acest scop, a ordonat Grupului Uz să reziste pe poziții și să nu cedeze terenul decât pas cu pas, urmând ca acțiunea ofensivă să fie susținută de Grupul Trotuș.
Pozițiile ocupate de Grupul Uz au fost atacate de trupele Diviziei 39
Infanterie Honvezi în zilele de 1/14-2/15 octombrie.În centru, pe vale, Regimentul 27 infanterie împreună cu o baterie a Regimentului 8 Artilerie au împiedicat inițial inamicul să facă progrese. Regimentului 15 Infanterie, aflat în
rezerva Grupului Uz cu un batalion la Poiana Uzului și cu două batalioane la Dărmănești, i s-a ordonat să ocupe la 4 km nord-vest de Dărmănești cu un batalion cota 609, în dimineața zilei de 3/16 octombrie și cu celelalte două batalioane, Plaiul Mândroaia. La 4/17 octombrie, batalionul aflat la cota 609 a atacat și a cucerit Obcina Lăpușului, unde a organizat o poziție de apărare menținută până la 8/21 octombrie și de unde a executat acțiuni de recunoaștere
pe văile Ciobănușului și Uzului.
Cu toate acestea, folosindu-se de întreaga sa forță, Divizia 39 Infanterie Honvezi a silit trupele române să cedeze teren și a reușit să ocupe la 7/20 octombrie Poiana Uzului, cheia dispozitivului Diviziei 7 Infanterie, de unde militarii români s-au retras spre Sălătruc. În aceeași zi, generalul Ion Istrate a hotărât să atace, cu grupurile Uz și Ghimeș, pozițiile Diviziei 39 Infanterie Honvezi, pentru a respinge trupele maghiare peste vechea frontieră. Atacul Grupului Uz a fost planificat să se desfășoare atât de front de-a lungul văii, cât și pe flancuri, de pe înălțimi. Pentru atacul înălțimii Nemirei, aflată în stăpânirea trupelor inamice, au fost destinate astfel trei companii, care au atacat în aceeași zi de 7/20 octombrie.
Dispozitivul de atac al Grupului Uz, destinat să intre în acțiune în data de 8/21 octombrie, a fost constituit în eşalonul întâi de patru companii ale Regimentului 15 Infanterie, comandate de către maiorul Ștefan Mihăileanu, în eşalonul doi de patru companii ale Regimentului 27 Infanterie, comandate de către locotenent-colonelul Gabriel Niculescu, iar în rezervă de alte două
companii ale Regimentului 15 infanterie, aflate sub comanda locotenent-colonelului Teodor Pirici. Atacul s-a desfășurat conform planificării în ziua de 8/21 octombrie între orele 7:30 si 16.00. Rezistând cu îndârjire, trupele inamice au situat în centrul apărării lor o linie fortificată construită inițial de români de-a curmezișul văii Uzului, situată la vest de satul Poiana Uzului, astfel că atacul
declanșat nu a condus la obținerea unor rezultate deosebite şi situaţia a stagnat.
La 10/23 octombrie la ora 16.00, a început un nou atac românesc pentru recucerirea satului Poiana Uzului de la trupele. ungare. Localitatea a fost atacată frontal de către Batalionul 2 din Regimentul 15 Infanterie. Asupra flancului stâng inamic au atacat doua companii ale Regimentul 27 Infanterie. Flancul drept a fost învăluit de către alte patru companii românești, din care două ale Regimentului 15 Infanterie, iar câte un batalion din Regimentele 15 (Batalionul1) și 27 Infanterie au constituit un detașament de întoarcere, manevră specific luptelor în teren muntos, tactică des aplicată ukterior de vânătorii de munte români. Deși trupele române aflate pe efortul principal de atac au reușit să pătrundă în marginea estică a satului Poiana Uzului, datorită rezistenței inamice manevra de învăluire nu a avut succes. Încurajat de succesul defensiv, comandantul Corpului 6 Austro-Ungar, Ludwig von Fabini, a trimis din nou Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară să atace Ghimeșul, în timp ce artileria sa a atacat Goioasa, fără ca aceste atacuri să se poată însă dezvolta cu succes. Decizia urma astfel să se ia pe valea Uzului, unde succesul trupelor ungare ar fi urmat să-i deschidă drumul și generalului Konrad Grallert von Cebrów.
La 11/24 octombrie, la Comănești, sub comanda locotenent-colonelului Cătănescu, Divizia 7 Infanterie a constituit un detașament format din trei batalioane ale Regimentului 16 Infanterie. Misiunea încredințată acestui detașament (denumit „Lapoș”) a fost aceea de a de a înfrânge rezistența inamică de pe muntele Lapoș, pentru a ajunge la Poiana Lapoșului, și a coborî
în valea Uzului, astfel încât să cadă în spatele poziției inamice de la Poiana Uzului. În același timp cu desfășurarea manevrei respective de către Detașamentul Lapoș, trupele române urmau să declanșeze un nou atac frontal pe valea Uzului. Pornit în marș spre Poiana Lapoșului, Detașamentul Lapoș a întâmpinat o rezistenţă semnificativă, ceea ce l-a făcut să înainteze cu dificultate. Astfel, în timp ce bombarda tunelul Goioasa, inamicul a făcut recunoașteri ofensive pe stânga Trotușului. Întâlnind trupele detașamentului, acestea au opus rezistență inamicului și au trebuit să contraatace, pentru a respinge trupele atacatoare. În același timp, atacul frontal al românilor s-a dezvoltat mai mult spre stânga, trupele române reușind să ocupe Nemira.
Într-un atac frontal, desfășurat la 14/27 octombrie sub comanda colonelului Gherculescu, Regimentul 4 Vânători a asaltat puternica poziție inamică de la Poiana Uzului, cu Companiile 1 și 2 înaintând în urale şi, apropo de moral, cu cântece patriotice! Spre seară, trupele regimentului au reușit să-l scoată pe inamic din pozițiile sale înaintate. Noaptea, Companiile 3 și 4 au ocupat lucrările de fortificație de la Poiana Uzului, cucerind linia fortificată iniţial, cucerită anterior de inamici, și capturând efectivele inamice din aceasta. Ca efect imediat al asigurării cheii dispozitivului Diviziei 7 Infanterie, aflat la Poiana Uzului, inamicul s-a retras în debandadă pe tot frontul. Inamicul a lăsat pe teren un mare număr de morți, un mare număr de prizonieri și o cantitate mare de
material de război. În același timp, soldații Regimentului 4 Vânători au continuat să împingă inamicul până la Poiana Lapoș.Cu toate că Detașamentul Lapoș nu a reușit să coboare în valea Uzului, Divizia 39 Infanterie Honvezi ungară a suferit o înfrângere semnificativă, după toate normele artei militare. Trupele inamice au trebuit să se retragă pe linia de frontieră, ceea ce a pecetluit câștigarea luptei defensive de către trupele române și oprirea acțiunii ofensive de forțare a văii Trotușului prin văile laterale nordice, a Corpului 6 Armată Austro-Ungar. Epuizat de lupte și cu ambele divizii dezorganizate, inamicul nu a mai făcut decât mici atacuri locale, respinse de artileria română.
Cauzele acestui dublu eșec al marii unități maghiare, atât de a-și atinge obiectivele cât și acela adus de retragerea ei, au fost complexe. Printre ele s-au aflat, conform analizei efectuate de von Fabini, alături de starea de sănătate precară a comandantului ei (ceea ce l-a făcut în mare măsură pe von Gyarmata incapabil să comande, după intrarea diviziei în valea Uzului), superioritatea numerică şi eficienţa combativă a trupelor române. Superiorul său, Von Arz, nu a fost de acord însă cu această analiză, punând înfrîngerea maghiară în principal pe seama lui Blasius Dáni von Gyarmata. Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare i-a dat dreptate lui Von Arz, drept care a efect al incapacității
Diviziei 39 Infanterie Honvezi de a-și atinge obiectivele misiunii și al retragerii ulterioare a acesteia, von Gyarmata a fost transferat la Budapesta în aceeași lună.
Prețul acestei victorii româneşti a fost reprezentat pentru Divizia 7 Infanterie (inclusive cu pierderile suferite în luptele de la Agăș și Goioasa) de 14 ofițeri și 446 soldați morți, 4 ofițeri și 463 de soldați dispăruți și 33 de ofițeri și 2183 de soldați răniți. În plan operativ-strategic, în timp ce trupele române se întăreau în poziții favorabile în munți de-a lungul întregii frontiere, până la sfârșitul lunii octombrie, Înaltele Comandamente austriac și german au realizat că nu va putea fi pusă în practică o trecere imediată peste Carpații Orientali. Neavând efectivele și suportul logistic necesare pentru a permite tuturor celor trei armate ale Puterilor Centrale să invadeze România concomitent și în plus, dat fiind că dacă ar fi atacat în Carpații Răsăriteni, trupele Armatei 1 Austro-Ungare ar fi avansat divergent, necoordonat, cu Armata 9 Germană și cu trupele lui von Mackensen, Armata 1 Astro-Ungară a primit misiunea de a apăra Carpații Orientali și de a proteja spatele și flancul estic al Armatei 9 Germane.
La 29 octombrie 1916, ca urmare a culegerii de informaţii proprii a care indicau faptul că trupele ruse ar urma să execute o lovitură spre Miercurea Ciuc, ce ar fi avut ca efect spargerea Armatei 1 Austro-Ungare în două, precum și ca urmare a incapacității Corpul 6 Armată Austro-Ungar de a-și atinge obiectivele de luptă și a hotărârii trupelor române de a rezista pe linia vechii frontiere,
Arthur Arz von Straussenburg a ordonat lui Ludwig von Fabini să ocupa poziții defensive. Operațiile ofensive pe flancul de sud urmau să fie reluate doar după reorganizarea unităților din eşalonul întâi, care urmau să primească întăriri.Pentru a nu permite trupelor române să afle că trupele Corpului 6 Armată Austro-Ungar trecuseră în defensivă, eșalonul superior al acestuia a ordonat efectuarea de raiduri și patrulări. Fireşte că tactica, fiind cunoscută, nu a dus la rezltatul scontat, comandamentul român aflând de trecerea inamicului în defensive prin tactici specifice de cercetare în dispozitivul inamic. La 14/27 noiembrie 1916, Divizia 7 infanterie a fost scoasă din dispozitivul Armatei de Nord, a fost concentrată în raionul Onești și de aici a fost deplasată cu trenul spre București, pentru a participa la apărarea acestuia.

Autor: Mihai Tîrnoveanu

Susține GLASUL.info, presa independentă, susține adevărul Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO14BTRLRONCRT0356966001
CONT EUR: RO61BTRLEURCRT0356966001
Cod Swift: BTRLRO22
BANCA TRANSILVANIA
Pentru: Portalul Glasul.info


REVOLUT
IBAN: GB34REVO00997029036608
BIC: REVOGB21

PATREON
patreon.com/glasul


Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta


Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info