Exprimarea bucuriei în versuri pentru Unirea Principatelor Române la data de 24 ianuarie 1859 de către preotul român George Marchiș nu a rămas fără urmări din partea ocupației austro-ungare din Transilvania acelor vremuri. Despre aceste episoade nu au nimic de relatat istorici ca Boia așa că vă vom relata noi ce însemna să fii român în Transilvania majoritar românească dar sub stăpânire străină.
George Marchiș a fost scos din învățământ pentru gestul de bucurie și solidaritate cu Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859 când a expediat o scrisoare ce cuprindea poezia ,,Un glas peste Carpați,, către ziarul Național pentru a transmite confraților din România proaspăt unită adevărata stare a românilor din aceste părți aflate sub dominație austro-ungară. Interceptată de autoritățile maghiare , poezia va sta la baza scoaterii sale disciplinare din rândul cadrelor didactice de la gimnaziul de la Beiuș.
Cunoscut luptător pentru drepturile românilor din această parte a ţării, George Marchiș (1836-1884) a fost şi un bun poet, cele şase poezii mai cunoscute ale sale au fost confundate cu scrieri lirice eminesciene. Deşi s-a demonstrat într-un final că nu aparţin lui Eminescu, „E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş că a putut fi confundat măcar o clipă cu marele geniu naţional” cum consemna istoricul literar Mircea Popa, președintele ASTRA Cluj.
Ca paroh a slujit o perioadă și în parohia Resighea și Homorod. A fost în cercul de colaboratori ai Aurorei Române, între anii 1863-1865, mai târziu aceştia trecând în redacţia Familiei. Dintre aceştia amintim: Iulian Grozescu, A.Densuşianu, V. Bumbescu, V.Rusu, Zaharia Boiu, Ioan Papiu, At.M.Marinescu, J. Bădescu, Paul Draga. George Marchiş s-a remarcat ca publicist activ prin realizarea revistei manuscrise “Armonia”, colaborând de-a lungul anilor la: “Gazeta Transilvaniei”, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, “Muza Română”, “Amicul şcoalei”, “Aurora Română”, “Familia”, “Amvonul”, “Sionul Românesc”.
George Marchiș este și acum prigonit, la 137 de ani de la moartea sa. Mormântul său și al fiului său, Romulus Marchiș, tot paroh la Carei, au fost DESFIINȚATE din cimitirul central careian pentru a nu rămâne nicio urmă a existenței lor pe meleagurile careiene.
Aceasta este crunta realitate cu care ne confruntăm. Mormintele dascălilor români ce au făcut parte din asociații și reuniuni românești sunt scoase la vânzare și trebuie să le răscumpărăm pentru a nu fi distruse. Cazul dascălilor români Constantin Albu și Ioan Szuhányi.
Începând cu anul 2015 poetul şi protopopul greco-catolic, George Marchiş (1836 – 1884) are o placă comemorativă la biserica greco-catolică ,,Sf. Andrei” din Carei . A fost înmormântat ca și protopop al Careiului, în cimitirul orașului,iar din 1925 a fost înmormântat în același loc și protopopul vicar Romulus Marchiș, fiul său. Mormintele lor din vecinătatea capelei mortuare au fost distruse și nu mai putem aprinde nici o lumânare la căpătâiul lor.
Rămân consemnate însă peste veacuri faptele lor, acțiunile lor patriotice, lupta dusă pentru păstrarea identității românești pe aceste meleaguri unde românii au fost mereu persecutați. Romulus Marchiș a fost conducătorul delegației românilor careieni participanți la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 dar placa comemorativă cu numele delegaților careieni a fost refuzată a fi amplasată la locul de drept unde a avut loc adunarea de alegere a lor. Conducerea exclusiv UDMR a Careiului a interzis amplasarea plăcii comemorative pe clădirea Primăriei Carei, locul unde la 18 noiembrie 1918 a avut loc Adunarea Consiliului Național Român. Acceeași conducerea a Careiului a plătit tipărirea în limba maghiară a cărții scriitoarei Otilia Marchiș, fiica lui George Marchiș, unde în locul numnelui autoarei apare o poreclă a sa batjocoritoare.
La 162 de ani de la Unirea Principatelor Române, Primăria Carei nu anunță niciun program și nu marchează așa cum se cuvine acest moment important din istoria poporului român.
Un glas de peste Carpaţi
Cum saltă păsărica din ram în ram voioasă,
Şi vesel ciripeşte, şi zboară-n sus şi-n jos,
Când dulcea primăvară cu faţa sa frumoasă
Apare, coperită cu văl de flori pompos:
Aşa inima-mi saltă de-o dulce bucurie
Şi frageda mea liră resună-n vesel cânt
La-a voastră fericire, ce astăzi vi se îmbie
La mândra primăvară pe-al vostru scump pământ.
Şi cum să nu mă bucur şi eu şi-orice Român,
O fraţi de-acelaşi sânge! Ai Romei strănepoţi!
Şi cum să nu sălteze a mea inimă-n sân,
Şi cum să nu esalte voioşi Românii toţi:
Când orizontul vostru de nori acoperit
De-odată înseninează şi-n loc de nori apare
Pe el cu voioşie un soare strălucit,
De-a cărui raze calde fuge-orice supărare!
A soartei vitregie putu să ne dezbine
Să fim trupeşte seculi de-olaltă depărtaţi,
Dar inimile noastre şi sângele din vine
Nu sunt supuse soartei: noi v-am rămas tot fraţi;
Căci sângele în apă nicicând nu se preface,
Iar cel român ce-i sânge măreţ de Semizeu,
Orice fatalitate, orice rău să-l atace,
El nu degenerează…o ştie Dumnezeu!…
De seculi noi gemut-am şi gemem tot mereu
Sub jugul soartei crude, ce, vai! Ne-a rupt de voi!
Dar să pierim cu totul n-a vrut nici Dumnezeu,
Şi n-au putut să facă păţitele nevoi; –
Ma lunga suferinţă şi grelele necazuri!
Ne fuseră chiar şcoală;…în ea ne-am învăţat
A crede, că Românul în a furtunei valuri
Nu poate să apună, ca cel ce-a disperat.
Chiar vitrega-ne soartă şi cruda asuprire,
Ce-a noastră existenţă atât ameninţară
Ne garantează o viaţă, dulce fericire,
Pe care vom gusta-o, sperăm, cu timpul iară; –
Sub multele necazuri, ce noi le suferirăm,
Oricare altă gintă demult s-ar fi surpat, –
Iar noi cu toate acestea sperând mereu trăirăm, –
Şi asta e virtute, …că nu am disperat! –
De-aceea triumful vostru, triumful libertăţii,
Ce v-a creat o viaţă, o soartă fericită, –
Trimful confraţirei, triumful dreptăţii
Nespusa bucurie în noi de-aceea escita. –
Deci vă urăm din inimi o dulce fericire
În seculi durătoare, iubiţilor confraţi!
Ci-n zilele plăcerii voioşi de mulţumire
Pe cei cu voi de-un sânge… ah!, nu … să nu-i uitaţi!!!
G. Pagânul
Poezia a fost publicată deIudita Căluşer, Un document inedit despre ecoul Unirii din 1859, în „Crisia”, Oradea, 1981, pp. 248-249.