“Noi Românii din Ungaria şi Transilvania trăim în nişte împrejurări deosebit de grave. Stăm în faţa alternativei, că ori voim, ştim şi putem să ne afirmăm ca popor conştient de sine, vrednic de memoria strămoşilor şi de pomenire din partea urmaşilor, ori ne lăsăm împinşi pe povârnişul, care duce la dispariţia noastră dintre popoarele cu viaţă proprie în aceasta lume.
Pentru ca până şi în „Austria felix”, în partea cealaltă a acestei Monarhii, toate naţionalităţile surori îşi au pe deplin asigurate, nu numai prin slova legei, ci şi prin practica guvernărei, toate condiţiile lor de existenţă, noi, naţionalităţile din Ungaria, de patruzeci de ani încoace trebuie să ducem o luptă desperată în contra unei născociri, — împotriva unei teze nebunatice, care nu e alta, decât o adevărată negaţiune a celor mai elementare drepturi la viaţă, desvoltare şi cultură proprie a singuraticelor naţionalităţi.
In timp ce popoarele din Austria, dacă au diferenţe între ele, aceste diferenţe nu se învârtesc în jurul existenţei lor etnice, ci numai în jurul unui sprijin proporţinnat şi just al culturei fiecărui popor de către guvernul Statului, ca astfel emularea lui în ale culturei, înavuţirei şi întărirei să fie cât se poate mai liberă și cât mai egal sprijinită de Stat: noi naționalităţile din Ungaria suntem şi azi tot în stadiul primitiv, pretinzând cel mai firesc drept din lume, dreptul de existenţă!
S’a făurit un concept măestrit al ideii de Stat, care în locul Statului ungar cu popoare egal îndreptăţite, vrea să vâre planul zidirei unui Stat naţional unitar maghiar şi în puterea acestei utopii încolţite din minţile şoviniste, ni se pune la îndoială şi azi cel mai elementar drept al firei, — dreptul nostru, de a ne validita între cadrele constituţiei şi ale întegritătei teritoriale a Ungariei, fiecare naţionalitate, ca unitate etnică. Ni se contestă justul nostru titlu de drept la egală îndreptăţire cu toate celelalte popoare, cari constituim şi susţinem acest Stat ungar.
Tot mai evident iese la iveală, că noi nu numai ca fiinţe singuratice, ci şi ca neam suntem departe încă de popoarele din Austria, pentru a putea să fim consideraţi ca trecuţi peste vârtejul de „Kampf um’s Dasein”, peste toiul luptei de viaţă purtat pentru asigurarea vieţei noastre nationale.
Astfel stând lucrurile, noi Românii din Statul Ungar trebuie să fim cu mic cu mare conştienţi de datoria noastră. Până ce politica oficială a ocârmuitorilor persistă în denegarea recunoaşterei şi asigurarea fiinţei naţionale a neamului românesc din patrie, pe aceasta teză între Românii conştienţi şi cinstiţi nu poate exista deosebire de vederi.
D’aceea azi întreg neamul românesc este şi trebuie să fie într’un singur partid, în partidul naţional român. Inconştienţii, uscăturile, vânătorii după interese particulare nu se socotesc.
Un neam, un partid. Din punct de vedere moral o necesitate imperativă, din punct de vedere practic o forţă impunătoare.
Să nu uităm însă, că de 40 de ani încoace, tot într’un singur partid am fost grupaţi.
Şi dacă avea acest partid-colos părţile sale strălucite, cu încetul am ajuns şi Ia resimţirea unor scăderi, cari e bine să le cunoaştem şi le asanăm.
Pe vremuri, aveam o organizaţie a partidului dată de sine, naturală şi firească.
Erau vremurile, când Mitropoliţii ambelor noastre biserici erau totodată şi conducătorii noştri politici. Cu pactul din 1867 situaţia s’a schimbat.
Sunt raţionamente, cari exclud azi posibilitatea, ca Prelaţii noştri să între în primul plan al luptei. Cu vremea ni s’a neutralizat, de şi nu în ale simţirei lor, dar — durere — prin lipsă de independenţă materială în ale putinţei lor de a se expune liber şi fără urmări, o parte însemnată din preoţime şi din învăţătorime.
Să fim bine înţeleşi, nu invinuim, nu diminutăm, ci numai constatăm o situaţie precară, creată nouă de potrivnicii noştri după un anumit plan binechibzuit. Nu învinuim, nu diminutăm brava noastră preoţime, nici vrednica noastră învăţătorime. Dar chiar dânşii, cei mai însufleţiţi, o ştiu, cât de mult şi câţi de mulţi sunt azi stânjeniţi în dorul şi voia lor d’a se manifesta după dragul şi largul inimei lor de mari Români, ca conducători locali ai cetelor falnice din partidul nostru national.”
Sursa: Ziarul Românul, Arad, Marți, 18/31 Ianuarie 1911