Ceea ce nutresc și solicită acum cu o perseverență obsesivă unii maghiari din România, adică autonomia unor porțiuni din teritoriul actual al României, chiar ungurii le refuzau românilor ardeleni, locuitorii autohtoni, băștinași ai Transilvaniei.
Din numărul 87 al publicației Gazeta Transilvaniei, care apărea la Brașov, de pe data de 3 Mai 1887, aflăm că “multă supărare i-a cuprins pe guvernamentalii unguri din Clușiu (n.r. Cluj-Napoca)” din cauza programului național al românilor Transilvăneni în care la loc de cinste era așezat “postulatul autonomiei țerii (n.r. țării) Ardealului”.
Redăm așadar articolul cu pricina din Gazeta Transilvaniei, pentru a descoperi și românii transilvăneni contemporani cu ce au avut de a face strămoșii lor sub forța “civilizatoare” a stăpânirii ungurești în Transilvania:
“Multă supărare i-a cuprins pe guvernamentalii unguri din Clușiu, pentru că foaia noastră a declarat în ajunul conferenței partidei naționale române clar și neîndoiosu, că nici vorbă nu poate fi ca Românii aderenți ai acestei partide să se lapede de postulatul autonomiei țării Ardealului, alfa și omega programnlui nostru național.
Suntem datori cu mulțămire (Ziarului „Kolozsvar” că, ocupându-se de viitoarea noastră conferință, vine și pune chestiunea pendentă dintre Români și Unguri pe adevăratul ei teremu, deși trebue să mărturisim, că o face acesta fară de intențiune, numai indirectu, prin modul cum combate năsuințele noastre naționale, luându-și refugiu la nisce teorii, una mai șuchiată și mai absurdă decât alta.
Mai întâiu de toate guvernamentalul „Kolozsvar” găsește că Sibiiul, unde se va întruni conferența noastră, este un oraș, care revocă în memoria numai „timpurile triste ale absolutismului nemțescu”. Ce-i pasă foiei clușiane de aceea, unde se vor aduna representanții alegătorilor români? Dăcă stăpânul ei, dăcă guvernul ungurescu voieste într’adevăr să cunoască postulatete naționale ale Românilor, nu le poate afla el și de’a Sibiiu tocmai așa de bine, ca din orice alt oraș ardelenescu?
Ori nu cumva Sibiiul este situat în centrulu Africei? Dăr, zice „Kolozsvar”, Sibiiul e orașul tristului absolutismă nemțescu. Poate fi. Admitem că pe timpul absolutismului și încă multă vreme după aceea Sibiiul a format capitala țării Ardealului. Admitem și aceea, că Ungurilor cu dreptu cuventu li suntu urgisite timpurile, când porunceau p’aici „Bezirkerii” austriaci.
Insă una pentru alta. Decă îi doare pe Unguri astăzi așa de tare, când își aduc aminte de absolutismul nemțescu, să recunoască, dăcă pot să fie drepți, că și pe noi Românii trebue să ne doară absolutismul constituțiunal unguresc, care este încă în ființă și pe care îlu semțim amaru; să recunoască că, după ce de pildă Clușiul este azi orașul de frunte, unde Ungurii ardeleni în orbia loră aducă omagie și întrețin cultul acestui fatalu și sinistru absolutism unguresc, nu-i poate trage inima nicidecum pe Români de a merge să-și țină acolo conferința lor națională.
Ce importă însă Clușiul, ce importă Sibiiul, când e vorba de a fi său a nu fi? Și în privința acăsta a nimerito „Kolozsvar” când zice, că în relațiunile noastre cu Ungurii totul se reduce la întrebarea, că oare noi Românii mai avem ori nu dreptul și puterea de a trăi și de a ne desvolta în acest stat ca individualitate națională deosebită, ce am fostă din vechime, suntem și vomă fi, dacă Dumnezeul poporelor, pentru multele noastre păcate și slăbiciuni, nu-și va întoarce fața cu totul de la noi?
Zice „Kolozsvar“, că principiile luptei noastre naționale sunt rău întemeiate și că ne aflăm cu toții în mare rătăcire, când pretindem drepturi naționale pentru noi. „Trecutulu”, zice aceasta foaie, nu justifică pretensiunea noastră, „pentru că Românii niciodată n’au figurat între marginele acestei țări ca națiune deosebită.” Foaia ungurească afirmă, dar ca de obicei, ne rămâne datoare cu dovezile. De aceea îi aducem aminte, că Românii până în veacul al XlII-lea au constituit pe acest pământ o națiune deosebită cu drepturi deosebite politice naționale și că în cursul timpului, fiindu despoiată de aceste drepturi, ea niciodață n’a renunțat la ele și de repețite-ori s’a încercat să și le recâștige, or mai ales în veacul al XVII-lea și al XVlII-lea căpeteniile noastre naționale au pretins de repețite-ori de la casa domnitoare și de la ordurile țării restituirea națiunei române în drepturile ei avitice, ca a patra națiune a țării Ardealului.
Să nu ne pierdem însă în trecutul depărtat și să remânem la timpurile cele mai noi. Credem, că Ungurii clușieni își vor mai aduce aminte, că după încetarea absolutismului nemțescu și inaugurarea erei constituționale s’a adunat la Sibiiu dieta ardelenească, care a adus o lege fundamentală, prin care s’a recunoscut națiunea română ca a patra națiune politică a Transilvaniei și că acestă lege a fostă confirmată și sancționată de Impăratul și marele principe al Transilvaniei.
Românii s’au și bucurat câțiva ani de posițiunea unei națiuni deosebite între națiunile Ardealului, pănă ce au venit Ungurii cu uneltirile și violările lor și au scos’o irăși din această posițiune. Să nu ni se zică dar, că n’am figurat aici niciodată ca națiune deosebită, când constatatu este afară de acesta de istoricii cei mai de frunte și mai mari — între cari nu se va pute numera niciodată unu Hunfalvy — că Românii suntu poporulu băștinașu, autohtonu alu Ardealului!
Susține mai departe „Kolozsvar”, că nici exemplu altor popoare din alte state nu poate justifica principiile ndstre, deoarece în nici o țară cetățenii, cari vorbescă altă limbă, nu ar forma o națiune deosebită. Ce feliu de cetățeni înțelege „Kolozsvar” și ce feliu de limbi? Nu cumva se gândesce iarăși la cele câteva sate de coloniști Ciangăi din Moldova? Elveția și Belgia nu există pentru „Koloszvar”? Dar să nu mergem așa departe, întrebăm pe Ungurii guvernamentali din Clușiu, cum este cu putință, ca Croații, cari nu vorbesc limba ungurească, să constitue în statul ungară o națiune deosebită, și cum este cu putință, ca Cehii, Polonii, Slovenii și Românii din țările cislaitane să formeze națiuni deosebite în statul austriacă?
Nu sunt Ungurii aceia, cari mereu țin conferințe și negocieză pacturi cu aceste diferite națiuni din imperial dualist austro-ungar ? Viitorul mai adaugă „Kolozsvar”, asemenea nu ne-ar sfătui pe noi Românii a stărui pe lângă ideile și principiile noastre actuale politice, pentru că păcatele politice ale premergătorilor se răsbună întotdeauna asupra urmașilor lor. Să ne permită „Kolozsvar” a-i spune, că pe lângă cea mai mare bunăvoință nu le putem privi ca autoritate, de la care să așteptăm să ne dea o directivă pentru viitor, îi admitem însă dreptul de a fi îngrijată de viitorul națiunei unguresti și de a cumpăni la randul lui, că oare nu pot avea și Ungurii păcate politice și oare aceste păcate nu se vor răsbuna cumplit asupra urmașilor lor?” ( Gazeta Transilvaniei, 3 Mai 1887)