RSS
TwitterFacebookPinterest
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Încarc...

APARIȚIA NAIULUI ÎN SPAȚIUL MUZICAL ROMÂNESC

Print Friendly, PDF & Email

Prof. Dr. Dumitru Pasăre

Originea legendară naiului

Acest instrument, care îşi are originile în epoca de piatră, care creează atâta magie şi mister în jurul lui, este folosit în prezent pentru a încânta auditoriul în ţări din întreaga lume. Istoria naiului vorbeşte despre răspândirea acestuia, cu multe sute de ani în urmă, în multe zone ale Globului: în Grecia Antică, în cultura etruscă, în America de Sud şi în vechea Chină, în unele culturi păstrându-se chiar şi în zilele noastre. Cel mai simplu tip de „flaut Pan” este întâlnit sub forma unui grup de tuburi de diferite dimensiuni.

Este evident că după prima mare aventură a naiului în epoca omului Erectus, instrumentul n-a putut cunoaşte decât o evidentă evoluţie traversând epocile Sapiens şi Neanderthal. În momentul de faţă, oamenii nu au la dispoziţie documente care să ateste această evoluţie sau existenţă, dar ne este suficient să ştim că el s-a născut în geneza biblică, ceea ce i-a atribuit perenitatea până în zilele noastre, căci Dumnezeu nu creează ca să distrugă, ci dimpotrivă.

Nu se cunoaşte exact cine a inventat naiul, dar se cunoaşte legenda din mitologia greacă care relatează că Pan, fiul lui Hermes şi al Dryopei este considerat inventatorul unui instrument de suflat numit „syrinx”. Se spune că Pan a confecţionat naiul din trestia în care s-a transformat nimfa pe care o urmărea. În descoperirile de la Tomis şi Callatis, erau gravaţi fauni cu nai, iar basorelieful dăltuit în peretele unui sarcofag din epoca modernă descoperit în Oltenia, îl înfăţişează pe zeul Pan cu un instrument asemănător celui din zilele noastre.

Acest Pan, era fiul zeului Hermes (fiu al lui Zeus). Hermes a fost declarat de Zeus al „născocirilor de lucruri, al oratorilor, al hoţilor şi al celor care călătoresc în lumea largă…”. Locul cel mai iubit de zeul Hermes era meleagul său natal, Arcadia. Aici, s-a îndrăgostit de o frumoasă nimfă numită Driops, dar nimfele fugeau de zei, pentru că zeii le minţeau şi adesea le părăseau cu prunci în braţe.

Ştiind această taină, Hermes s-a prefăcut în păstor şi s-a apropiat de nimfa Driops, fluierând domol prin munţi şi însoţit de o turmă de mioare. Nimfa a fost amăgită de Hermes, acceptând să fie soţia lui. După un scurt timp a născut. „Dar ce mai prunc!… Avea picioarele de ţap, păroase, negre şi cu copite. Pe cap avea un păr zbârlit şi purta pe frunte nişte coarne tăioase, mici şi răsucite, având o barbă răsucită”. Văzând această arătare, nimfa s-a îngrozit şi l-a abandonat, micuţul rămânând în grija tatălui.

Se pare că şi lui Pan îi plăceau nimfele, dar totuşi, s-a îndrăgostit de una singură, numită Syrinx. Zeul o urmărea pe nimfă printre copaci, dar aceasta, cum dădea cu ochii de el, fugea înspăimântată de zeul cornut. Într-o zi, Syrinx, speriată de Pan, şi-a găsit salvarea sărind în râul Ladon, transformându-se, printr-o minune, în trestie.

            „O, tată, zei, nimfe, surioare, nu mă lăsaţi!… Nu vreau să fiu soţia zeului cornut…”  – se tânguieşte nimfa, plângându-şi în hohote destinul. Ca prin farmec, mlădiosul trup al nimfei se prefăcu într-o culoare verde, ca o trestie pe malul apei.

            „Syrinx a mea!… Unde e nimfa mea ce mă încânta odinioară cu glasul ei cel plin de vrajă?…” – se tânguia zeul Pan… Şi ar mai fi spus el şi alte vorbe, dar trestiile îşi foşneau frunza şi foşnetul părea o şoaptă sub adierea înserării ce învăluia încet pământul. Şi Pan, oprindu-se din plâns, rupse degrabă bucăţele, nepotrivite ca lungime, din trestiile fermecate. Le strânse cu o legătură şi le lipi apoi cu ceară. Suflă în trestii şi din ele ieşi un cânt plăcut şi tainic, o murmurare ca de ape, un zvon de vânt pierdut în frunze, un freamăt dulce de suspine. Tot ce voia să spună Pan, rosteau în cântec trestiile, căci născocise naiul.

Aceste trestii de pe malul apelor, datorită foşnetului lor misterios, i-au făcut pe greci să scrie această legendă, prin care explicau într-un mod metaforic cum a apărut naiul păstorilor elini. La greci, naiul a păstrat numele nimfei Syrinx.

            Un instrument identic cu vechiul syrinx este expus la „Muzeul Instrumental al Conservatorului Royal” din Bruxelles. 

Dar ce înseamă, oare, Pan ? Această denumire provine din limba greacă şi înseamnă „tot”. La romani, acesta se numea Faun. Se pare că „panica” e un cuvânt care provine de la Pan, de la spaima pe care acesta o provoca nimfelor atunci când apărea în calea lor. [1] 

Faunus era una din cele mai vechi zeităţi italice. El era protectorul muncilor agricole, al turmelor şi al păstorilor la fel ca şi zeul Pan.

 

Zeul Pan cânând la nai

Pan urmărind pe Syrinx. Pictură de Paul Brill (1620), Muzeul Louvre

Naiul era întâlnit şi la alte popoare, cum ar fi: chinezi, coreeni, indieni, peruvieni, egipteni, arabi, thailandezi şi în insule din Oceanul Pacific.

În antichitate, naiul servea la dansuri câmpeneşti. Vechii greci cântau la nai la serbări solemne şi la bacanelele lor. Sunetele instrumentului sunt asemănătoare cu cele ale flautului, în timp ce aşezarea tuburilor permite interpretului să execute pasaje repezi, glissando. De abia mai târziu a fost folosit la romani în cadrul spectacolelor, la petrecerile poporului, la nunţi, la înmormântări, la sacrificii şi la ceremonii publice.

Naiul în România

Naiul este întâlnit la români din cele mai vechi timpuri, iar izvoarele ne dovedesc acest lucru.

O statuie care îl reprezintă pe zeul Pan fără cap, cu un nai în mână ce datează din secolele I-II e.n., a fost descoperită la Făgăraşul Nou, în judeţul Constanţa. La Potaissa, Turda, judeţul Cluj, a fost descoperită o altă lucrare din secolele II-III în care se evidenţiază o femeie îmbrăcată într-o tunică şi sandale, cântând la nai, mărturie care se găseşte la Muzeul de Istorie din Bucureşti. Apoi este menționat în secolul XVIII în Muntenia și Moldova, în componența tarafurilor lăutăreşti. Este adesea cunoscut sub denumirea de „flautul lui Pan”, care desemnează o serie de instrumente de suflat specifice mai multor popoare, fiind folosită inclusiv în România.

Materialele din care este confecţionat pe meleagurile noastre sunt bambusul, trestia, palisandrul, abanosul.

Marele poet Ovidiu relatează momentul în care a văzut naiul în mâna păcurarilor din locul unde a fost exilat, zona Dobrogei, fiind mirat de faptul că ţevile erau lipite una de cealaltă cu smoală. Versurile care dovedeau acest lucru sunt: „sub galea pastor iunctis pice cantat avensis proque lupo pavidae bella verentur oves”[2]. Însă nici aceste versuri nu erau concludente pentru că, mai degrabă, ar fi putut fi simple figuri poetice generice.

Fluierul lui Pan are mai multe denumiri, cum ar fi: “miska ”, “musiqa “, “musqal”, în persană, arabă şi turcă. Pe teritoriul României, instrumentul este desemnat prin multiple apelative, unele dintre ele avându-și etimologia în denumirile orientale enumerate mai sus.    Potrivit chestionarelor lui B. P. Haşdeu – din anii 1884 şi 1885 – reies următoarele denumiri ale instrumentului:

  • nai – în fostele judeţe Ialomiţa şi Râmnicu-Sărat;
  • muscal – în judeţul Buzău, Brăila, Ialomiţa, Mehedinţi;
  • muscalagiu – judeţul Muscel, Dolj, Dâmboviţa;
  • fluierar – judeţul Dâmboviţa, Prahova, Muscel, Vâlcea;
  • şuieriţă – judeţul Muscel;
  • fluieraş – judeţul  Dolj;
  • fluierător – în judeţul Ialomiţa, Buzău şi Râmnicu-Sărat.

               Franz Joseph Sulzer subliniază în scrierile sale că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea naiul era întâlnit între instrumentele “muzicii turceşti de cameră” de la curte.

               Acest instrument mai era prezent şi în tarafurile lăutarilor români din zonele de şes ale Munteniei şi ale Moldovei fiind însoţit de “una, cel mult două viori” şi de o cobză.

               Naiul este menţionat şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, atribuite domnitorului Munteniei (1512-1521). Textul original scris în limba slavonă pomeneşte între instrumentele muzicale pe care domnitorul se cuvine să le aibă la masă şi “ţevniţa”, numele prin care trebuie înţeles naiul.

               Naiul rusesc “kuvikli” se mai numeşte chiar şi în zilele noastre şi “ţevniţa”.

               Sub denumirea de “muscal”, fluierul lui Pan este pomenit într-o enumerare de instrumente muzicale: în “Biblia de la Bucureşti” (1688), tipăritură monumentală tradusă de fraţii Şerban şi Radu Greceanu după o versiune în limba greacă tipărită la Frankfurt pe Main.

               Anton Pann a relatat în “Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică” că Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, a cântat la nai, fiind atât interpret, cât şi compozitor şi pedagog. Datele despre momentul în care fluierul lui Pan a preluat denumirea de nai sunt inexacte.

               Odată cu începutul secolului al XVII-lea, îşi face apariţia termenul de „fluierul lui Pan”, însă a existat o dificultate în a deosebi acest fluier şi fluierul propriu muzicii clasice orientale. Acest fluier al muzicii clasice orientale avea ţeava complet deschisă la amândouă capetele, şapte găuri pentru degete, a şaptea fiind tăiată în spatele tubului, deasupra celorlalte, fiind numită aşijderea „nai” sau cum spuneau ei în acele vremuri „nei”[3].

               La jumătatea secolului al XX-lea se definitivează denumirea de „nai” pentru fluierul lui Pan. Potrivit izvoarelor, naiul nu era utilizat nici în Transilvania şi nici în Banat, ci doar în Moldova, Bucovina, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Acest lucru nu înseamnă că naiul a fost inexistent în anumite zone ale României, pentru că a continuat să se răspândească pe acest pământ. Iniţial, s-a crezut că naiul avea doar 7-8 ţevi, acest lucru fiind scris într-o lucrare apărută în anul 1777 a francezului Carra, într-o vreme în care a stat în Muntenia.

               În satul Ostrov, comuna Greci, judeţul Olt există o pictură murală zugrăvită în perioada 1787, în care sunt înfăţişaţi doi lăutari, unul cu vioara, altul cu un nai cu câteva ţevi (şapte), cântând  la masa lui Irod în timp ce Salomeea aduce pe o tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Comentând  această pictură, Franz Josef Sulzer spune că naiul românesc este un „fluier cu şapte ţevi”, „orgă de gură”, numindu-l „muscal”. În urma acestui comentariu şi a faptului că există o astfel de pictură se poate deduce existenţa unui nai care era compus din 7-8 ţevi.

               S-a constatat însă faptul că numărul ţevilor unui nai era variat, de exemplu: naiul turcesc „meskalul” avea 23 de ţevi, iar odinioară, naiul românesc avea până la 20 de ţevi diatonice. Cum numărul ţevilor varia, se observă dintr-o notă autobiografică a distinsului naist Fănică Luca, faptul că la rugăminţile sale, tatăl său i-a cumpărat un nai cu douăsprezece ţevi, cu ajutorul căruia interpretul şi-a făcut ucenicia.

               A doua jumătate a secolului XVIII este recunoscută ca fiind perioada în care lăutarii români au ridicat naiul pe cele mai înalte culmi ale artei.

               Instrumentele lăutarilor se compuneau din „o violină, un nai şi o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniat”, după spusele lui Viorel Cosma în cartea „Figuri de lăutari”.

               Unul dintre cei mai celebri lăutari ai Bucureştiului a fost Sava Pădureanu; în urma concertelor date cu taraful său la Paris, a fost ascultată pentru prima dată celebra „Ciocârlie”, avându-l ca interpret pe marele maestru Angheluş Dinicu.

BIBLIOGRAFIE

  1. Alexandru, Tiberiu, Instrumentele muzicale ale poporului român, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956;
  2. Burada, Teodor T., Dicţionar: Nai, 1904
  3. Alexandru, Tiberiu, Instrumentele muzicale ale poporului român, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956;
  4. Wilkinson, L.P., Ovid recalled, Editura Cambridge University, Cambridge, 1955;
  5. Zamfir, Gheorghe, Naiul – instrumentul divinităţii şi al suflului creator, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2006;
  6. Tomescu, Vasile, Muzica românească în istoria culturii universale, Editura Muzicală, 1991.

[1] Gheorghe Zamfir, „Naiul – instrumentul divinităţii şi al suflului creator”, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2006.

[2] L.P. Wilkinson, „Ovid Recalled”, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 1955,  p.254.

[3] Teodor T. Burada, „Dicţionar: Nei”, 1904.

Susține GLASUL.info, presa independentă, susține adevărul Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO14BTRLRONCRT0356966001
CONT EUR: RO61BTRLEURCRT0356966001
Cod Swift: BTRLRO22
BANCA TRANSILVANIA
Pentru: Portalul Glasul.info


REVOLUT
IBAN: GB34REVO00997029036608
BIC: REVOGB21

PATREON
patreon.com/glasul


Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta


Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info