Când învinovăţeşti familia tradiţională şi creştinismul pentru faptul că există copii abandonaţi e ca şi cum ai condamna hrana pentru că încă mai există oameni flămânzi

Am văzut din nou, recent, postări care au reluat teza de propagandă care-i persiflează pe „românii familişti şi ortodocşi speriaţi de familia homosexuală şi adopţia homosexuală, deşi copiii pe care i-ar adopta familiile homosexuale sunt copiii nedoriți ai familiilor tradiționale, alea care merg în fiecare duminică la biserică” sau pe aceea cu „discursurile sforăitoare şi culpabilizatoare ale Bisericii Ortodoxe, care se bate în piept că apără inocenţa copiilor atunci când se opune educaţiei sexuale în şcoli, în timp ce aflăm din presă despre fete violate şi copii abuzaţi.”

Dincolo de faptul că nu văd cum ar putea legalizarea familiei homosexuale să ducă la încetarea practicii nedorite a abandonării unor copii de către mamele lor – ca idee, nu „familiile tradiţionale care merg duminică la biserică” îşi abandonează bebeluşii – şi nici cum ar putea renunţarea la discursul apărării inocenţei copiilor să ducă la dispariţia violurilor şi abuzurilor, se cuvine făcută şi următoarea observaţie, aflată de altminteri la mintea cocoşului, dar nu şi a propagatorilor tezelor de mai sus:

Nu „familia tradiţională”, ortodoxia românilor sau „cei care merg la biserică duminica” sunt cauza acestor întâmplări tragice precum abandonarea unor copii ori violul. Dimpotrivă, cauza acestor drame e faptul că nu e destulă familie, în faptul că nu e destulă ortodoxie, destul „mers la biserică duminica”; e faptul că ar trebui mai multă familie, nu mai puţină, mai multă credinţă, nu mai puţină, mai mult mers la biserică.

Iar propaganda condamnă ca vinovat pentru perpetuarea unor rele din societate, fix ceea ce lucrează pentru reducerea lor, pentru îmbunătăţirea lumii; totul pentru a promova idei care nu ar face decât să înrăutăţească şi mai tare tabloul general (căsătoria homosexuală, adopţia gay, educaţie „de gen” şamd).

Când învinovăţeşti familia tradiţională şi creştinismul pentru faptul că există copii abandonaţi e ca şi cum ai condamna hrana pentru că încă mai există oameni flămânzi.

 Paul Anicet, Facebook