Categories: CulturalIstorieOpinii

Virgil Maxim despre 30 decembrie 1947

În 30 Decembrie 1947 a avut loc decapitarea politică a statului, abdicarea (citeşte alungarea) regelui, cu urmări grave pentru ţară şi pentru poporul românesc. Stalin pregătea hegemonia politică sovietică peste bietele popoare est-europene. Românii trebuiau îngenuncheaţi la acelaşi nivel cu popoarele din Uniunea Sovietică, căci din punct de vedere economic statul român era cel mai bogat. Cei aşa zişi liberi au trăit din plin pe propria lor piele tragedia socializării industriei, a agriculturii cu toate fazele de mascaradă şi înşelăciune: întovărăşiri, colhozuirea forţată, plată pentru armistiţiu, sovromuri, deportări în Bărăgan, condamnări, lagăre de muncă forţată, reeducări.

Virgil Maxim în trei ipostaze diferite: la vârsta depunerii jurãmântului de frate de cruce, înainte de arestare și dupã 22 de ani de temniță

Pentru legionari s-au creat condiţii şi metode speciale de distrugere biologică şi spirituală, ca unora ce aveam o ideologie bazată nu pe programe de conducere statală, economico-financiară, social-politică, ci pe Adevărurile eterne ale vieţii spirituale creştine – înnoirea omului în Hristos – enunţate de Biserică, cu care de fapt se luptau, prin comunism, cei numiţi de Apostol sinagoga satanei.

Era atacat şi discreditat mai întâi nu omul care crede, ci însuşi Adevărul pe care-l slujeşte şi apoi discreditat omul, arătat vinovat de gândire utopică, nerealistă, înfierat ca cel mai odios personaj din viaţa neamului şi a lumii. Numele de legionar trebuia să creeze repulsie. Planul era bine conceput de satana şi slujitorii lui. Doar timpul mai urma să le fie favorabil. Le-a fost până la un punct îngăduit de Dumnezeu, când au ajuns să fie bine cunoscuţi ca purtători ai minciunii şi crimei, încât proprii lor copii şi nepoţi i-au repudiat.

Două generaţii spirituale se aflau în luptă: a celor infestaţi cu morbul comunismului şi a celor ce s-au jertfit şi se jertfesc continuu pe Altarul Adevărului. Jertfa fiind chiar şi condiţia salvării biologice, nu numai a celei spirituale, căci zice Mântuitorul: „Cel ce va voi să-şi scape viaţa sa în lumea aceasta, şi-o va pierde. Iar cel ce-şi va pierde viaţa sa pentru Mine, şi-o va câştiga”. Nu salvarea biologică este condiţia existenţei noastre ca neam, ci disponibilitatea sufletească în faţa lui Dumnezeu de a sacrifica biologicul. Astfel se menţine neamul ca fiinţă istorică pe pământ şi se înscrie în eternitatea Divină.

Aşa cum generaţiile de evrei crescuţi în robia egipteană, timp de 400 de ani, nu au renunţat la păstârnacul şi usturoiul robiei în schimbul suferinţelor până în Canaan, la pământul făgăduinţei, şi au murit în pustie, – pentru că numai cei „nou născuţi”, educaţi în spiritul noului ideal, aveau dreptul să intre în Canaan, – aşa acum va trebui să moară spiritualiceşte, în parte şi biologic, generaţia crescută şi educată timp de 45 de ani în imperiul robiei comuniste, care le-a anulat conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru faptele de pe pământ. Numai nou născuţii educaţi în viziunea libertăţii creştine româneşti, nu a libertinajului apusean, vor putea sta în atenţia lui Hristos pentru o viaţă binecuvântată pe pământ în istorie.

Alterarea spirituală a generaţiei crescută în robia comunistă este îngrijorătoare; atenţia îi este îndreptată spre nevoi biologice. Aşa au vrut marii luminaţi să fericească lumea. De aceea când Radu Gyr a proiectat într-o altă viziune ţăranul şi muncitorul român, în poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, el a fost condamnat la moarte, iar poezia a fost socotită manifest legionar anticomunist. Radu Gyr pune în faţa conştiinţei tuturor românilor o viziune luminoasă, cerându-le să se scuture de viziunea materialistă a vieţii adusă de comunism:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,