Autor: Florin Dobrescu, MAGAZIN CRTIC
Motto: „Sadoveanu filo-rus / Stă cu curul la apus, / Ca s-arate-apusului / Care-i faţa rusului…” Păstorel Teodoreanu
Neobositul epigramist Păstorel Teodoreanu nu-i trece cu vederea lui Sadoveanu nici oportunismul şi nici pactizarea cu ocupantul sovietic. Chiar dacă autorul lui „Mitrea Cocor” îi era naş şi chiar dacă bietul Păstorel avea să înfunde puşcăriile comuniste, de unde avea să iasă cu plămânii ciuruiţi de TBC, murind, anost, în mizeria sanatoriului Filaret…
Într-adevăr, în ciuda talentului ieşit din comun şi creaţiilor literare fără seamăn, Sadoveanu avea un caracter infect, fiind capabil de un oportunism şi de o disponibilitate la compromis care i-a făcut invidioşi până şi pe cei cele mai mari canalii de la mijlocul secolului trecut.
Lider al masoneriei din România şi adulator fără seamăn al lui Carol al II-lea şi dictaturii personale instaurate de acesta (în 1938-40 Sadoveanu conducea revista „Munca şi voie bună”, o oficină propagandistică în care practica cultul personalităţii lui Carol într-o manieră ce a constituit, cu siguranţă, un model pentru Ceauşescu…), a ştiut ca nimeni altul să o cotească imediat după ocuparea ţării de către sovietici. În 1945 deja scria cu patos că „lumina vine de la Răsărit…”, fiind unul din exponenţii societăţii „burgheze” trecuţi cu arme şi bagaje în tabăra comuniştilor… Aidoma lui Parhon şi Petru Groza… Vezi bine, lipsiţi de orice popularitate, comuniştii aveau nevoie de astfel de „tovarăşi de drum” din lumea veche, pentru a arăta că şi aceştia înţeleg mersul ireversibil al Istoriei…
Nu degeaba, din exil, Jean Moscopol îl gratula atunci pe Sadoveanu cu acest cuplet, la Radio Free Europe:
„Ce bine e să ai ceafă / Şi de la Soviete leafă, / Să fii frate cu duşmanul / Şi să-ţi zică Sadoveanu…”
Într-adevăr, încă din 1945 Sadoveanu devenise membru de vază al ARLUS (asociaţia de prietenie româno-sovietică), calitate oficială ce pecetluia colaboraţionismul său cu ocupantul. Toate materiile fecale mâncate ulterior de autorul Neamului Şoimăreştilor îşi găsesc o singură explicaţie. Nu de natură ideologică, ci strict oportunistă. Sî-i hii ghini dumnealui… „Mii sî-mi lasaţ moşîili, altfieli nu vrau sî mai ştiu di voi”, le spunea el lui Gheorghiţă Dej, lui Petru Groza şi Anei Pauker, sperând că va reuşi performanţa acelui vechi proverb românesc, de a rămâne şi cu mâna-n sân şi cu sufletu-n rai… Paradoxal, într-un fel, comuniştii i-au respectat dorinţa. Numai într-un fel… Căci moşiile tot i le-au luat, numai că le-au trecut în folosinţa Uniunii Scriitorilor, al cărei preşedinte era tot… Sadoveanu.
Sadoveanu a ştiut să-şi renege convingerile – la fel de conjuncturale – din trecut, scuipând pe propriile idealuri slujite cu limba şi buzele în perioada carolingiană. Nimeni nu a reuşit să întoarcă spatele prietenilor atunci când aceştia se aflau în dizgraţie, aşa cum a făcut-o conu’ Mihail. Intervenţii la proaspătul prezident al Marii Adunări Naţionale (echivalentul preşedintelui Republicii, dar numai cu atribuţii decorative…) ale rudelor celor aruncaţi în puşcăriile comuniste, au rămas fără ecou. A avut grijă să stingă şi luminile în Marea Lojă masonică a României, lăsându-i pe „fraţii” cu şorţuleţe pe întuneric, unii din ei ajungând prin temniţele regimului. Ca să nu mai vorbim despre nenumăratele sentinţe de condamnare la moarte, pe care le-a validat, prin semnătura sa de preşedinte al MAN. Între aceşti nefericiţi trimişi în faţa plutoanelor de execuţie se numără şi luptătorii paraşutaţi de aviaţia militară SUA pentru acţiuni anticomuniste pe teritoriul României ocupate, capturaţi în 1953 şi împuşcaţi la Jilava, după un simulacru de proces.
Nu degeaba Păstorel Teodoreanu îi scria naşului său: „De ţi-ai face testamentul, / Tu să nu-mi laşi mii de franci! / Naşule, să-mi laşi obrazul, / Ca să-mi fac din el bocanci!” Şi tot Păstorel spunea despre Sadoveanu: „Venea o moară pe Siret / Legănându-se pe-o coastă, / Şi-n ea un autor şiret / Măcina făină proastă!”
Ca şi în cazul lui Adrian Păunescu, se vor găsi de-a pururi îngăduitori care să spună: „eeeei, da’ el ce-a făcut domne? El n-a făcut crime… Doar a pupat în fund…”
Şi nu e aşa. Pentru că orice regim criminal, pentru a se instaura şi a se menţine, are nevoie de aportul unor personalităţi care să-l legitimeze, să-i dea un fundament politic. Iar cei ce au oferit această legitimitate unui regim criminal, sunt părtaşi, de drept, la crime. Iar Sadoveanu, spre deosebire de Păunescu, a pupat chiar într-o perioadă în care, în țara asta, erau omorâți oameni zilnic, la normă!
Sigur că nu se poate anula opera unui autor ca urmare a caracterului său infect. Iar opera lui Sadoveanu (mai puţin aceea gen Mitrea Cocor…) înseamnă valoare. Or noi aci nu de operă ne-am ocupat, ci de autorul ei. Dar nici nu poate opera să-l exonereze pe om de locul pe care faptele lui i l-au rezervat în panteonul Istoriei: haznaua.