- „Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere.”
În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.
Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puține ori l-am văzut chiar plângând. Avea și acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinței și nu cele ale slăbiciunii omenești, căci altmiteri era un om dârz și chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar și răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal.
Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.
Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.
Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.
Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.
D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.
S-au lucrat pe atunci la Aiud niște candele din lemn de nuc, la inițiativa actualului părinte Arsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit și d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credința pusă la încercare; lupul dacic arată încleștarea în luptă a celor ce-i moștenesc pe Dacii nemuritori, românii.
Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.
A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.
Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.
Cu toată vârsta sa mai înaintată, a rezistat tuturor loviturilor sorții, prin credința tare în Dumnezeu. A avut și o ținută demnă pe tot parcursul detenției. Rămâne în memoria noastră exemplu de ”avă” și de erou.
- Mărturia lui Marin Naidim, Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, p. 87-88
”O personalitate uriașă, un om deosebit”
Eu am avut fericirea să stau o perioadă scurtă de timp cu Traian Trifan. Eu am fost mutat din infirmerie atuncea, și am avut ocazia să stau cu Traian Trifan. A fost o personalitate uriașă. A fost un om deosebit, o structură sufletească deosebită, un intelectual deosebit, el era doctor în drept, prieten cu Moța. Fost comandant legionar, fost prefect de Brașov.
A fost condamnat abuziv, nu s-a întâmplat nimic în Brașov, și totuși a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Mai târziu ne-am întâlnit la Periprava, în aceeași baracă. La început niște frecușuri, n-aș putea spune disensiuni, am avut puncte de vedere oarecum diferite, dar pe care le-am armonizat. Ne-am legat sufletește.
Pot să spun, Dumnezeu să-l ierte, mi-a acordat multă atenție și prietenie. Era mult mai în vârstă decât mine, eu eram atunci tânăr, el era bărbat în toată firea. El avea aproape 50 de ani la ora aceea, iar eu 27-28 de ani la momentul arestării. El mi-a acordat atenție și prietenie, aș putea spune. De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. Am avut multe, multe discuții. După aceea m-a luat, am intrat în infirmerie, și, după aceea, când am ajuns la Periprava, și era și el acolo… și ne-am reîntâlnit la Periprava. A fost o bucurie mare pentru amândoi. Ne-am adunat de vorbă, rezemați de baracă, și-mi spune:
– Virgile, ei nu se tem de asta (arată spre braț), adică de forță, ei se tem de asta (arată spre cap).
Omul acesta, tot ce a enunțat, ceea ce a spus au rămas principii care nu puteau fi mutate din loc. Îi întâlnirile cu ei, el a vorbit deschis, vă dau un caz: în timpul lui Antonescu, cu reabilitarea legionarilor pe front, prin moarte. Comandantul închisorii era maiorul Munteanu, magistrat, o bestie, a fost sub toate criticile. A scos toată închisoarea afară și le-a spus:
– Conducerea, generalul, a luat măsura: cine vrea, poate să plece pe front pentru reabilitare,prin moarte.
Nu le-a spus că prin moarte, dar ăsta era ordinul: cine pleacă să nu se mai întoarcă. Și vreau să spun de Traian Trifan, când i-au pus problema, atunci el a făcut un pas înaintea frontului și zice:
– Locotenent de rezervă, Traian Trifan, înțelege să plece cu gradul său pe front, că-ți lua și gradul, te trimitea soldat. Nu are nimic de reabilitat nici el, nici Mișcarea Legionară.
Asta a fost linia directoare pentru toți. Cine a înțeles, au fost și excepții, dar majoritatea s-au orientat exact după ce-a spus el.
Încă un fapt. Eu eram la mină, la Baia Sprie, în perioada aceea de timp. Aiudul avea o anexă lângă el, o fabrică, niște ateliere mari, unde se lucra începând de la jucării, pictură, la motoare, paturi, confecții pentru armată. Lucrau aproape 2000 de deținuți acolo. Într-o zi toată fabrica este adusă-n celular, pe balcoane, știți cum e sistemul, toți scoși pe coridoare, de jur împrejur, conducerea închisorii. Era boala întrecerilor socialiste atunci, stahanovismul. Și-au pus un cetățean, un ticălos care-a spus:
– Îl provoc la întrecere socialistă pe Traian Trifan.
S-a făcut o liniște. Răspunsul lui Trifan, eu vi-l dau cu aproximație:
– Eu sunt rob, robul este sub lege, muncesc fiindcă am cultul muncii, munca are legea și morala ei, de aceea resping provocarea.
Ăsta a fost răspunsul său. L-au izolat și l-au chemat, că a dat un răspun filozofic, și el le-a zis:
– E imoral să vii să ceri o asemenea întrecere, întrecerile acestea nu pot fi un barem de muncă pentru ceilalți, să se ia media care se face în muncă. Unul putea să producă foarte mult la un moment dat, cum era Stahanov, hrănit în mod deosebit, muncea odată pe lună și după aceea se odihnea. El putea să dea un maxim de muncă pe 10 ore sau 8 ore, pe când un om, ca să aibă tot acest ritm de muncă, nu poate să dea.
Și el a explicat toate lucrurile acestea. Pe când se găsea la Periprava, veneau cu avionul în Deltă, ca să vadă și starea de spirit, și l-au invitat de mai multe ori, și el le-a spus un lucru:
– Domnilor, eu după viață nu pun punct, pun virgulă. Eu mă mișc în raport de virgulă. (…)
De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. El rostea aproape tot timpul, în timpul în care nu era antrenat în celulă în discuții. El m-a îndemnat să rostesc rugăciunea inimii. De aceea, eu îl socotesc un învățător pe linia aceasta. Cred că o rostea după bătăile inimii. După aceea m-am întâlnit cu dânsul la Periprava.
- Fragment de interviu luat lui Virgil Totoiescu, Aiudule…Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 57-60, 79)
Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie
Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”.
Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.
Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.
Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.
Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Nicu Mazăre,Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.
Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.
În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.
Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea. (mai multe aici)
Nicolae Purcărea, Publicația Veghea, apud Buciumul