M-am trezit azi dimineață că-mi e dor de Vasile…

M-am trezit azi dimineață că-mi e dor de Vasile. Deodată, după ce crezusem că uitasem asta, dar vezi bine, omule, ceea ce îți trece prin inimă nu se pierde și duci cu tine în cer, cum duc măgărușii bolovanii de sare în vârful munților. Nu știu nimic despre acest Vasile, dar ce știu îmi stă în inimă, comoară rară, și din când în când cobor acolo să-i dau luciu și să mă gândesc la inima lui frumoasă. Că tot ce știu despre el, e inima lui. Și uneori, în timpul proscomidiei, după ce termin de scos miride pentru toți ai mei, scot și pentru inima lui Vasile.

Vasile e un băiat cam de vârsta băiatului meu. Mihai avea vreo 19 ani atunci, și-i sună într-o seară telefonul, băi Mihai, sunt Vasile, băi Mihai, voi aveți un motan roșcat acasă? Da, zice Mihai. Avem. Și la capătul celălalt de telefon se așterne un oftat sfâșietor. Mihai, îmi pare rău, dar vi l-am călcat cu mașina seara asta. L-am omorât. A sărit drept sub roata mea și l-am omorât, băi Mihai, iartă-mă…. Mihai tace și el un timp, și pe urmă întreabă și ce-ai făcut, Vasile?

Am tras pe dreapta, am pus capul pe volan și-am plâns. Asta am făcut, Mihai. Am plâns….

Mihai a închis telefonul. Am plâns și eu, în hohote. Nu după motanul ăla roșcat, moașă-sa pe gheață, nu după el. Ci de dragul sufletului lui Vasile. Mergi pe stradă, un motan ucis de-o mașină, și la volan, prăbușit în lacrimi, un băiat, la poarta maturității, plângând. Păi nu e asta icoană, nu e Dumnezeu revărsat în drum, la îndemână, măr copt să-l muști cu sete? Că atunci va fi sfârșitul lumii, când oamenii nu vor mai avea lacrimi de plâns.

Mă gândesc uneori la Vasile. Și la inima din el. Să-i fi rămas așa plângăcioasă și miloasă, de pâine caldă, inima lui Vasile.

Că nimic nu are omul afară de inima din el și cine-i fură candoarea nu va avea parte de odihnă-n vecii vecilor.

Și-mi vine așa deodată o înjurătură lungă și turcească pe buze, de-aia suculentă, de oriental cu volute semantice, de aia. Cum ați trimis voi băieții ăștia să omoare alți băieți râzând, în loc să plângă la marginea drumului c-au călcat un motan.

Crin-Triandafil Theodorescu  | MAGAZIN CRITIC