Arhim. Simeon Kraiopoulos:
Să-L însoţim pe Domnul în Săptămâna Mare
“Iubiţii mei, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi în acest ceas, ce ar fi mai bine să spunem. Doar Dumnezeu ştie. Dar pentru că, prin slujba de după amiază a Ceasului al IX-lea, se încheie sărbătoarea Sfântului Lazăr şi, odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor, iar de mâine după amiază intrăm în Săptămâna Mare, poate că ar fi bine să începem cu ceea urmează. Sunt lucruri potrivite nouă, celor atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare. Cei mai mulţi, în fugă, îşi vor aminti că este Săptămîna Mare şi vor trece, cât de puţin, pe la biserică. Chiar şi cei care îşi consacră timp pentru biserică, pentru slujbe, de fapt nu sunt sloboziţi de cele în care sunt prinşi, nu sunt dezlegaţi din cele cu care sunt legaţi.
Domnul, Cel fără de păcat, se lipseşte de bună voie de viaţă şi îmbrăţişează suferinţa
L-am auzit săptămîna trecută pe Domnul, în pericopa evanghelică, spunând ucenicilor Săi:
“Iată, ne urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor osândi pe El la moarte şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (Marcu 10,33-34; Matei 20,18-19; Luca 18,31-33).
Nu ştiu ce ne va lumina Dumnezeu să spunem, dar cred că merită să pornim de la acest eveniment.
Domnul urcă la Ierusalim cu ucenicii Săi şi ştie că merge să fie răstignit – nu înainte de a pătimi multe – să moară, să fie înmormântat şi să învieze. Domnul Care nu încetează nici un moment să fie Dumnezeu şi Om, cugetă, grăieşte şi le suferă pe toate ca un om. El urcă la Ierusalim ca om – pentru că nu avea nevoie ca Dumnezeu să meargă acolo. Păşind pe cale vorbeşte ucenicilor Săi ca om, încredințându-i că va pătimi şi va fi răstignit acolo. Dar ca om Domnul este fără de păcat.
Am spus şi în alte rânduri că toate acestea pe care le suferim noi, oamenii, în această lume, care în cele din urmă se încheie cu moartea, ni se cuvin, pentru că sunt urmarea păcatului. N-am fi pătimit dacă n-ar fi intervenit căderea, dacă păcatul n-ar fi intrat în om. Şi astfel tristeţea, agonia, certurile, greutăţile, tulburările, neliniştile, suferinţa, boala, amărăciunea, moartea, toate sunt rodul păcatului. Dumnezeu le-a spus primilor oameni creaţi: „În ziua în care veţi mânca din acesta, cu moarte veţi muri.” (Facere 2,17). Hristos, însă, ca om fără de păcat, n-avea nici o legătură cu toate acestea, ele nu aveau stăpânire asupra Lui. Aşadar, Domnul are îndreptăţirea de la început să vieţuiască şi să nu moară niciodată ca om. Pe de altă parte, Hristos are orice îndreptăţire să se bucure de toate ca om. Dumnezeu le-a făcut frumoase pe toate câte există pe pământ tocmai pentru om, dar omul păcatului nu mai poate acum să se bucure de ele. Încearcă puţin să se bucure, dar la scurt timp le pierde şi aşa cum se zice, niciodată nu mănâncă pâine albă. Se hrăneşte cu pâine, dar nu mănâncă din cea albă, din pricina chinurilor pe care le are. Hristos, însă, ca om fără de păcat, are toată îndreptăţirea să se bucure din plin de toate.
Când a urcat de la Ierihon la Iersusalim, peste tot erau semnele primăverii, care pretutindeni este frumoasă, este minunată. Domnul, însă, ca şi cum n-ar fi luat seama la primăvară, ca şi cum n-ar fi văzut toate acestea din jurul Lui, firea minunată, cerul însorit, păsările, animalele le trece cu vederea de bună voie şi, aţintit asupra patimilor, cu privirea fixată acolo, urcă la Ierusalim ca să pătimească pentru mântuirea lumii.
Prin urmare, Mântuitorul, asupra Căruia suferinţele şi chinurile nu au nici o stăpânire, este îndreptăţit să le arunce departe de la El. Mai mult, Domnul se cădea să trăiască şi să Se bucure de toate, dar Se lipseşte de toate bunurile. Chiar şi la viaţa aceasta hotărăşte să renunţe, cu toate că înlăuntrul Lui, fiind şi om adevărat şi fără de păcat, izvorăşte dorinţa de viaţă.
Din această pricină, în rugăciunea din grădina Ghetsimani, va zice:
„Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26,39; Marcu 14,36; Luca 22,42)
O va fi spus-o pentru că voia să trăiască, iar suferinţa şi paharul cel amar nu le dorea. Aşadar, dinlăuntrul Domnului izvora viaţa, însă El Se leapădă de ea, hotărăşte să Se lipsească de viaţă şi de toate binefacerile ei. Pe de altă parte,primeşte să le îmbrăţişeze pe toate cele care nu au nici o putere şi stăpânire asupra Lui: scuipările, pălmuirile, jignirile, dispreţul, ţintuirea pe Cruce şi punerea în mormânt, pe toate acestea le acceptă. Astfel, cu toate că este om desăvârşit şi fără de păcat şi acestea nu au nici o putere asupra Lui, sfinţenia, viaţa Lui sfântă, nu le doreşte – şi transpare clar acest lucru – dar le îmbrăţişează. Aşa înaintează Domnul spre Ierusalim, unde-Şi continuă lucrarea Lui obişnuită, până în ceasul în care este prins, răstignit pe cruce şi pus în mormânt.
Le vom pierde pe toate, ca să le aflăm cu adevărat
Ne întrebăm şi ne mirăm, ca şi cum nu ştim ce avem de făcut, cum să trăim în aceste zile ale Săptămânii celei Mari, ca să o înţelegem şi ca să ne folosim. Suntem ca şi cum n-am şti ce trebuie să facem. Da, noi toţi care auzim învăţătura Bisericii, ascultăm Evanghelia – în aceste zile o vom asculta de mai multe ori – şi credem în învăţătura acesteia, deşi înţelegem câte ceva, în cele din urmă ne întrebăm: „Deci, ce trebuie să lucrăm?”, făcând din aceasta o problemă. Ce să faci, omule? Ce să faci? Vom auzi mâine troparul care zice: „Veniţi cu toţii să aducem cugete curăţite şi să ne răstignim împreună cu El…“. Trebuie să-L însoţim pe Domnul cu aceeaşi stare pe care a avut-o Acela. Cel care vrea să fie creştin, să-L urmeze pe Hristos, să se unească cu Hristos, să se răstignească şi să învieze împreună cu El şi să înţeleagă bine că trebuie să se lipsească de orice păcat. Să luăm aminte la acest lucru pentru că uneori rămânem doar la atât. Desigur, este bine să facem acest lucru, dar nu doar să renunţăm pur şi simplu la păcat. Nici vorbă, nici discuţie, în nici o situaţie creştinului nu-i este îngăduit să păcătuiască, să facă cel mai mic păcat. Nu doar să ne abţinem de la păcat, în sensul să încetăm să păcătuim, să încetăm să gândim în mod păcătos, să voim să ne mulţumim pe noi înşine într-un mod păcătos, ci să ne lipsim şi de viaţa noastră în general. O asemenea trăire trebuie să aibă omul, nu numai să se lipsească de bunurile vieţii, ci şi de viaţa sa ca şi când n-ar exista pentru el lucruri frumoase, mulţumitoare. Domnul Se lipseşte de toate acestea mult mai mult decât oricare dintre noi. Ar fi putut să le aibă şi să Se desfete. El însă, se leapădă de toate şi moare. Deci, să facem şi noi la fel. Cuvântul „a se lipsi, lipsă” să fie continuu în urechile noastre, înlăuntrul sufletului nostru. Să nu uităm deloc aceste cuvinte. În toată vremea să fie cu noi. Nu doar când vezi că te enervezi trebuie să-ţi aminteşti că eşti dator să te înfrânezi să nu te mânii, ci şi când vrei să faci orice alt păcat să te abţii, să nu-l faci, să te lipseşti şi de cele mai mulţumitoare lucruri, dacă vrei de cele mai nevinovate, de cele mai frumoase pe care Dumnezeu le-a făcut pentru om.
Să ne formăm această deprindere de a ne înfrâna. Trebuie să le pierdem pe toate, ca să le aflăm din nou, şi atunci le vom afla într-un mod adevărat. Sfântul Apostol Petru spune: „Noi aşteptăm ceruri noi şi pământ nou“ (II Petru 3,13). Adică, la a doua Venire a Domnului cerul acesta va fi distrus, va pieri, la fel şi pământul şi va fi un cer şi un pământ nou. Deci, din nou le vom regăsi pe toate, căci Dumnezeu tot ce a făcut, a făcut pentru om. Este, însă, important ca omul să se lipsească şi de cele mai frumoase, mai minunate şi mai curate lucruri din dragoste pentru Hristos. Şi de vreme ce toate acestea sunt ale lui Hristos, El Se află deasupra tuturor. Este lucru de mare preţ să se lepede de ele cineva când merge împreună cu Domnul, şi vrea să se răstignească împreună cu El, adică vrea să-I urmeze.
Împreună cu Hristos
Aşadar, omul trebuie să se lipsească, nu numai de păcat, ci şi de cele mai nevinovate lucruri, apoi să aibă dispoziţia să le îmbrăţişeze pe toate acelea pe care le-a îmbrăţişat Hristos, pe cele mai nemulţumitoare, mai grele, mai ruşinoase, pe cele mai înfricoşătoare, pe cele mai amare. Până şi moartea trebuie s-o îmbrăţişeze omul, şi nu doar s-o rabde. Astfel, de bună voie, cu mulţumire, din tot sufletul şi din toată inima, cu toată iubirea să îmbrăţişăm Patimile Domnului, pe care, desigur, nu trebuie să le creem noi.Acestea sunt prezente în toată clipa în viaţa noastră, înaintea noastră, lângă noi, în jurul nostru, înlăuntrul nostru şi apar tocmai pentru că există în om voinţa, egoismul, ego-ul, revolta. Neîncetat omul are în faţă suferinţa, tristeţea, mâhnirea, strâmtorarea, amărăciunea, crucea şi moartea. Şi iată că trebuia să le îmbrăţişeze pe toate acestea, ca să moară omul cel vechi, omul păcatului, să piară sinele, egoismul şi să învieze împreună cu Hristos, omul virtuţii, omul harului, omul sfinţeniei, omul cel nou, omul în Hristos.
Dacă avem în vedere aceste lucruri, putem după aceea să ne găsim în încurcătură pentru că nu ştim în ce fel să lucrăm, şi ne întrebăm: „Ce trebuie, oare, să facem?”Acestea sunt lucruri simple, fraţii mei! Hristos nu a venit ca om pe pământ, ca să ne spună doar ceea ce ne-a spus, apoi să Se răstignească şi să desăvârşească o lucrare, ci le-a făcut pe toate ca să ne cheme pe fiecare în parte să devenim oameni adevăraţi, oameni întru Hristos, următori Lui pe calea Golgotei, ieşiţi din mormânt împreună cu El, Domnul cel înviat. Prin urmare, cu cât ne vom împotrivi acestor strâmtorări, cu atât suntem mai departe de Hristos, nu vom merge şi nu ne vom răstigni împreună cu Acesta.Astfel, vine Săptămâna Mare, trece şi Invierea şi, din nou, nu se întâmplă nimic în sufletul nostru. Se poate să ne placă toate aceste cântări din săptămâna Patimilor, să fim emoţionaţi, să ne fie milă, să-L compătimim pe Domnul, unii să şi plângă, dar nu câştigăm nimic din toate acestea.
Bineînţeles că nu sunt rele, dar nu ne folosim dacă înlăuntrul nostru nu se mişcă nimic, dacă nu avem dispoziţia să ne lipsim de viaţă şi de frumuseţile lumii acesteia ca să devenim ascultători Părintelui ceresc şi să îmbrăţişăm cu tot sufletul pătimirile.
Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le facă fiecare creştin. Întreaga noastră mentalitate despre viaţă funcţionează invers, pe de o parte evităm pătimirile, iar de cealaltă avem mare grijă să nu cumva să pierdem, să nu cumva să ne lipsim de plăcerile vieţii acesteia. Astfel mersul nostru nu este corect. Fireşte, în cele din urmă, cu voie sau fără voie, suferim pătimirile, dar când ne amăgim cu bunurile acestei lumi, din nou, viaţa noastră este de cele mai multe ori ca un iad.
În timp ce mergem spre Golgota, împreună cu Hristos, ne aflăm deja înlăuntrul Raiului
Începând din acest moment când spunem lucrurilor pe nume, să începem cu toţii să gândim astfel, şi mâine la slujba de dimineaţă şi la cea de seară, care este slujba Mirelui şi în toate zilele Săptămânii celei Mari. Dacă am face aşa, am simţi lucrurile cu desăvîrşire deosebite! Toţi avem greutăţi, avem suferinţe şi în loc să le înţelegem corect mesajul şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, ne tânguim, sau poate ne şi răzvrătim, deşi ar fi trebuit să spunem aşa:
„Doamne, Îţi mulţumesc, pentru că neavând eu deloc dorinţa să îmbrăţişez suferinţele, şi astfel să Te urmez, Tu îmi ieşi în întâmpinare şi îmi dai doar câteva! Cum să-Ţi mulţumesc?“
Aşadar, dacă am înţelege corect suferinţele şi le-am vedea ca pe o binecuvântare de la Dumenzeu – pentru că într-adevăr aşa este – cât de diferit ne-am simţi, ne-am da seama că deşi mergem spre Golgota împreună cu Hristos, ne aflăm deja înlăuntrul Raiului! Adeseori, ne simţim atât de nefericiţi pentru că ne lipseşte un lucru sau altul – de fapt nu ne lipseşte nimic şi chiar dacă ne-ar lipsi ceva n-ar trebui să fim nefericiţi – am putea să spunem din nou:
„Dumnezeul meu, Tu mi-ai luat-o înainte şi îţi mulţumesc pentru că eu n-am avut dorinţa să mă lipsesc de anumite lucruri mulţumitoare, dar Tu mi-ai ieşit înainte şi ai îngăduit să vină astfel de strâmtorări, încât să fiu lipsit. Îţi mulţumesc Dumnezeul meu, Îţi sunt recunoscător!“
Şi toate acestea să fie sărbătoare, să fie o altă binecuvântare. Toate cântările pe care le vom auzi mâine seară şi în toată Săptămâna Mare: „Iată Mirele vine…“, „Iată mergem la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat…“, „Veniţi să mergem şi noi să ne răstignim împreună cu El…“, „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim…“, vom simţi că sunt alcătuite special pentru noi. Desigur, nu în sensul „ce frumoase tropare!”, ca să fim mişcaţi, să ne liniştim puţin, ci cu sensul că toate acestea trebuie să ne determine să mergem împreună cu Hristos, să suferim alături de El, să intrăm în mormânt odată cu El şi să ieşim de acolo înviaţi.
Prin urmare, acesta este primul lucru de care avem trebuinţă. Bineînţeles, dacă nu ai credinţă nu poţi să le simţi aşa, nu poţi să le primeşti, ci vei spune în mintea ta: „De ce aşa? De ce altfel? Părintele prea a exagerat!” Vei spune vrute şi nevrute.
Oricum, de aici ar trebui să începem. Înlăuntrul acestora se află credinţa, căinţa, smerenia, iubirea în Hristos, răbdarea; înăuntru se află şi zelul şi dorinţa cea bună şi rugăciunea. Atunci când omul începe să gândească aşa, sufletul lui este deschis rugăciunii şi se roagă neîncetat.
Rugăciunea, lucrarea firească a sufletului
Sufletul omului, adică mintea lui ca parte a sufletului şi nu ca gândire, oboseşte atunci când nu lucrează, nu când lucrează. Dacă încetează să lucreze, este ca şi cum ar muri. Sufletul, ca minte, lucrează continuu. Dacă însă o face, rezumându-se la: cum să scape de strâmtorare, cum să evite o problemă, cum să scape de alt lucru urât, să nu uite un lucru mulţumitor, să nu se lipsească de ceea ce este frumos, minunat [=placut din punct de vedere strict omenesc, lumesc,n.n.], atunci se află într-o continuă lucrare care îl influenţează neplăcut.
Dacă, însă, nu-i pasă de toatea acestea – pe de o parte, şi dacă toate pătimirile vin, şi este bine să vină – pe de altă parte, dacă lipsesc toate cele mulţumitoare, atunci sufletul nu are lucrare şi caută să lucreze. Unde se va duce? Nu este satisfăcut şi nici mulţumit de nici o altă lucrare. Lucrarea lui de acum înainte va fi să se roage. Aceasta devine trăsătura cea mai firească a sufletului, aşa cum omul respiră şi scoate aerul afară. Şi iată că respiraţia vrea să se oprească, dar nu poate, pentru că făptura moare. Astfel, omul începe să vorbească cu Dumnezeu, să-L asculte, să-şi întoarcă faţa spre El, să nădăjduiască, să-şi arate iubirea faţă de Acesta, să fie pregătit să răspundă la ceea ce voieşte El.
Deci, petrece cineva în Săptămâna cea Mare după cuviinţă sau nu? Merge la slujbe şi nu se mai satură să stea în biserică şi înţelege toate cele pe care le aude? Se bucură de toate acestea pe care le ascultă şi le simte? Poate spune cineva că este pentru prima dată în viaţă când simte astfel? Este adevărat faptul că atunci când omul începe puţin câte puţin să se lase pe seama lui Dumnezeu şi să capete încredere în El, iar Dumnezeu să-i grăiască şi să-l viziteze, simte înlăuntrul lui o altfel de stare, simte o schimbare. Cu toate acestea, însă, de fiecare dată Dumnezeu Se descoperă omului într-un mod special pe care omul îl trăieşte ca pentru prima dată, simte ca şi cum ar fi ceva diferit de ceea ce a fost înainte, fără ca să fie însă diferit, pentru că din punct de vedere al calităţii, viaţa duhovnicească este aceeaşi pe pământ şi-n cer.Adică, aici se întâmplă aceeaşi poveste ca şi cu aurul. Ai o bucată de aur neprelucat, este aur, dar are şi multe impurităţi. Vezi că este aur şi-l cureţi, şi-l tot cureţi şi cu cât faci această lucrare, cu atât pare mai strălucitor. Aurul este de la început strălucitor prin el însuşi, dar străluceşte mai tare odată cu îndepărtarea impurităţilor. Aceasta pe care ne-o dă Dumnezeu, aceasta este viaţa sfântă, divină, viaţa cerească în Hristos şi este de la început întru totul sfântă şi dumnezeiască. Dar pentru că omul are atâta „zgură” înlăuntrul lui, i se pare că viaţa pe care o primeşte nu este sfântă şi că Dumnezeu I se arată de parcă ar fi prima dată. Este şi acesta un semn că sufletul a găsit calea şi că Dumnezeu începe să aibă încredere în el. Şi dacă sufletul nu dă înapoi şi nu se trufeşte, va înainta continuu cu harul lui Dumnezeu, tot mai sus şi când va pleca din această lume, deja va fi ajuns la sfârşit. Oarecum aşa stau lucrurile, şi nu cred că trebuie să spunem mai multe.
Nu trebuie să-l constrângem pe om, să-l condamnăm, ci să-i lăsăm libertatea să se mai gândească, să cugete, să lucreze așa cum a făcut și până acum, dar să nu se tânguie că nu cunoaște adevărul. Așadar, cu acestea vă urez ca Dumnezeu să ne învrednicească să cinstim cu adevărat Săptămâna cea Mare și Învierea Domnului.
(06.04.1985 Cuvântarea s-a ținut în Sâmbăta lui Lazăr, la adunarea de după amiază, în sala de conferințe a bisericii Sfântului Atanasie)
