Cultura și calitatea democrației în Uniunea Europeană

 Principiile şi normele democraţiei nu se bucură, de respectul cuvenit din partea tuturor celor implicaţi în procesele şi actele conducerii sociale. Aceasta este o constatare lesne verificabilă în diverse state ale lumii de azi, inclusiv în societatea românească de tranziţie, în care exerciţiul democraţiei pluraliste generează nu puţine şi păgubitoare disfuncţionalităţi, împiedicând soluţionarea unor probleme de interes general, chiar naţional.[1] În privinţa calităţii democraţiei, Arend Lijphart susţine că democraţia majoritaristă este mai bună ca guvernare, dar admite că democraţia consensualistă este mai bună în privinţa reprezentării – în particular reprezentarea grupurilor minoritare şi a intereselor minorităţilor, reprezentarea mai corectă a fiecăruia şi reprezentarea mai cuprinzătoare a poporului şi a intereselor sale. Democraţiile consensualiste îşi demonstrează aceste calităţi mai generoase şi mai tolerante în felul următor: sunt mai predispuse să fie state ale bunăstării; au ca rezultate mai bune în privinţa protejării mediului; condamnă la închisoare mai puţini oameni şi sunt mai puţin predispuse să aplice pedeapsa capitală; iar democraţiile consensualiste din lumea dezvoltată sunt mai generoase în acordarea de asistenţă economică ţărilor în curs de dezvoltare.[2] Numeroase studii au încercat să distingă între formele democratice şi nedemocratice de guvernare nu în termeni dihotomici, ci în termenii unei scale cu grade ale democraţiei, de la democraţie perfectă la absenţa completă a democraţiei. Aceste grade de democraţie pot fi de asemenea interpretate ca grade ale calităţii democraţiei: măsura în care este apropiată de democraţia perfectă reflectă cât de democratică este o ţară. Din păcate, majoritatea acestor indici nu pot fi utilizaţi pentru a măsura diferite grade de democraţie a celor 36 de democraţii, pentru că se înregistrează o variaţie insuficientă: toate sau majoritatea democraţiilor studiate de noi au ratinguri din cele mai mari.[3] Pentru a da câteva exemple, cele mai bune poziţii în clasamentul general le au Belgia, Danemarca şi Finlanda; Austria şi Germania se situează la mijloc, iar Columbia şi Venezuela în partea de jos. Diferenţa dintre democraţia consensualistă şi cea majoritaristă este mai mare de trei puncte pe scala de nouă puncte. Ratingul lui Dahl prezintă un uşor dezechilibru în favoarea democraţiei consensualiste, deoarece se bazează parţial pe o evaluare mai bună a multipartidismului, în comparaţie cu sistemele bipartidiste. Totuşi, această diferenţă reprezintă doar o treime din variaţia pe una dintre cele zece componente, pe care se bazează ratingul; dacă ea ar putea fi oarecum redusă, corelaţia foarte puternică între democraţia consensualistă şi ratingul calităţii democraţiei ar fi redusă doar marginal. Democraţiile lumii a treia sunt, toate, plasate în cele mai de jos trei categorii. Când nivelul de dezvoltare este folosit ca variabilă de control coeficientul de regresie estimat scade uşor, iar corelaţia rămâne semnificativă static la nivelul de un procent.[4] Fapt este că, în anii din urmă, pe scară mondială, s-au înmulţit şi sunt tot mai perseverente preocupările din gândirea şi practica socială şi politică pentru depăşirea limitelor democraţiei unilateral înţelese şi ale unora din instituţiile acesteia. În raport cu nevoile şi aspiraţiile de progres şi prosperitate ale omului contemporan, ale colectivităţilor sociale şi naţionale, în ansamblu, este tot mai evident că multiplele înfăţişări prin care a trecut, trece şi va trece democraţia, inclusiv în ţara noastră, duc la opinia că ne aflăm în faţa unui proces permanent perfectibil. Un asemenea proces îşi găseşte reflectarea în abordări analitice care tind să descrie coerent, să explice argumentat şi să propună convingător căi de perfecţionare a vieţii democratice, de depăşire mai eficientă a limitelor acesteia, acumulându-se treptat o cultură a democraţiei.[5]

      Al doilea rating al calităţii democraţiei este media calculată de Tatu Vanhanen pe baza indicilor democratizării, din fiecare an, din 1980 până în 1988, pentru aproape toate ţările din lume. Acest indice se bazează pe două elemente: gradul de competiţie, definit ca distribuţie a voturilor primite din toate partidele, cu excepţia partidelor celor mari, şi participarea la vot, definită ca procentaj al populaţiei care a votat la cele mai recente alegeri.[6] Primul element distinge efectiv guvernarea unui singur partid de contestare electorală democratică, dar suferă inevitabil din cauza înclinaţiei sistemelor bipartidiste de a avea scopuri mai mici decât sistemele multipartidiste. Mai mult, această înclinaţie afectează una dintre cele două componente ale indicelui Vanhanen şi de aceea are un impact mult mai mare decât preferinţa moderată a indicelui Dahl. Corelaţia este impresionant de puternică şi rămâne aşa la acelaşi nivel de semnificaţie când se ţine sub control nivelul de dezvoltare şi când se elimină din analiză Botswana, care reprezintă o situaţie oarecum extremă. Totuşi, înclinaţia sa apreciabilă în favoarea sistemelor multipartidiste face ca indicele Vanhanen să fie un indice al calităţii democraţiei mai puţin credibil decât indicele Dahl.[7] Asemenea abordări sunt mereu însoţite, cum este şi firesc, de întrebări şi critici pertinente, constructive. Acestui curent de gândire şi analiză i se asociază şi unele lucrări consacrate democraţiei reprezentative, performanţelor şi limitelor sale. Viaţa democratică, societatea, sunt dependente de o multitudine de înfăptuiri, de mulţi oameni cu judecată realistă, capabili de viziune prospectivă asupra problemelor care confruntă societatea, colectivităţile locale. Cu alte cuvinte, pentru o viaţă democratică performantă este nevoie de o cultură a democraţiei, de oameni care fac distincţie netă între diferitele categorii de interese din societate, între responsabilitatea socială şi interesul propriu sau de grup.[8] Căile optimizării sociale a vieţii democratice se referă, astfel, la nivelul de cultură civică şi politică a cetăţenilor dar mai cu seamă al celor integraţi activ în sistemele conducerii sociale, locale sau naţionale, exprimarea opţiunilor fiind condiţionată de înţelegerea şi acceptarea scopurilor majore, a intereselor ansamblului social. Aceasta este proba esenţială a înţelegerii corecte a pluralismului politic, expresie a necesarei culturi democratice pe care o societate în tranziţie şi-o formează „din mers”, cu condiţia ca factorii politici, reprezentanţii şi partidele lor din diferite structuri să fie apţi a răspunde unei asemenea exigenţe.[9] Ideea că pluralismul politic deschide orizontul unei societăţi civile active, este larg împărtăşită. În acest cadru, raporturile dintre majoritate şi minoritate nu se reduc la o simplă proporţie aritmetică,la un exerciţiu de „blocaj” sau piedici reciproce, care sacrifică interesele generale în avantajul celor din grup, particulare.[10] Egalitatea politică este dificil de măsurat direct dar egalitatea economică poate servi ca indicator valid, întrucât egalitatea politică are mai mari şanse de a se impune în absenţa marilor inegalităţi economice: „Numeroase resurse care decurg direct sau indirect din poziţia cuiva în ierarhia economică, pot fi convertite în resurse politice.”[11]  În concepţia unui autor american, dacă o societate cu putere şi iniţiativă dispersate este caracterizată prin pluralism, înţelegând prin aceasta o filosofie şi un set de măsuri sociale care permit existenţa mai multor idei competitive, a mai multor instituţii sociale, culturale, economice aflate în competiţie, trebuie ţinut seama că „pluralismul este una şi divizarea este alta.”[12] Cultura democraţiei presupune şi conştiinţa valorilor şi intereselor generale, ştiinţa dozării raţionale a priorităţilor, conştiinţa răspunderii sociale – trăsături ce se afirmă la nivelul oricărei instituţii democratice, în măsura în care sunt prezente şi acţionează la fiecare dintre cei ce compun o asemenea instituţie. Lecţia istorică cea mai vie şi acut resimţită de oameni, de societăţi întregi se referă la caracterul deschis, mereu înnoitor al democraţiei, ca principiu, normă şi sistem practic de acţiune şi existenţă socială.[13] Cheia depăşirii unui asemenea conflict, susţin unii analişti, o reprezintă însuşirea, afirmarea şi dezvoltarea culturii democratice, adică a capacităţii şi competenţei factorilor sociali, a oamenilor, de a utiliza instituţiile democraţiei, pornind de la înţelegerea şi acceptarea intereselor ansamblului social, de la justa apreciere a valorilor sociale a drepturilor şi îndatoririlor consacrate pe plan naţional prin constituţii, loial respectate şi consecvent aplicate. Rezultă de aici că, din moment ce nimeni nu deţine formula „democraţiei perfecte”, este în interesul societăţii să crească mereu gradul de preocupare pentru instruire civică, pentru integrarea socială armonioasă a cetăţenilor, cât şi pentru buna funcţionare a structurilor democratice din toate sferele vieţii sociale: învăţământ, economie, ştiinţă, organisme statale, etc..[14] În privinţa dimensiunii executiv – partide, instituţiile democraţiei consensualiste, nu depind de prevederile constituţionale la fel de direct ca instituţiile puterii împărţite. Însă două elemente formale au o importanţă crucială indirectă: reprezentarea proporţională şi sistemul parlamentar de guvernare. În special când sunt utilizate în combinaţie, generează un impuls puternic înspre democraţia consensualistă. O întărire a guvernării parlamentarea, observabilă în multe ţări, o constituie stilul german al votului de neîncredere constructiv care necesită ca parlamentul să poată demite cabinetul numai prin alegerea simultană a unui nou cabinet.[15] O altă problemă ridicată de această regulă este că parlamentul care şi-a pierdut încrederea în cabinet, dar care e prea divizată să producă înlocuirea, poate face cabinetul neputincios, respingând toate sau majoritatea propunerilor sale legislative; acest scenariu este similar cu situaţia unui guvern divizat, care deseori tulbură democraţiile prezidenţiale. Totuşi, această problemă poate fi rezolvată adăugând regula franceză, care dă cabinetului dreptul de a face din propunerile sale legislative subiect al încrederii – ceea ce înseamnă că parlamentul poate respinge astfel de propuneri, doar exprimându-şi prin vot lipsa de încredere în cabinet, cu o majoritate absolută. Combinarea acestor reguli, franceză şi germană, poate preveni şi instabilitatea, şi blocajul executiv – legislativ, fără să ia parlamentului dreptul esenţial de a instala un cabinet în care are încredere.[16]

      Din păcate, există şi două veşti proaste pentru alegerea unei astfel de democraţii: tradiţiile instituţionale şi culturale pot prezenta o rezistenţă puternică în faţa democraţiei consensulaiste. A doua veste proastă pare să fie aceea că democraţia consensualistă s-ar putea să nu fie capabilă să prindă rădăcini şi să înflorească dacă nu este susţinută de o cultură politică consensualistă. Aceste două veşti proaste nu înseamnă neapărat că democraţia consensualistă nu are nici o şansă în tinerele democraţii sau în ţările în curs de democratizare, pentru că există şi două contraargumente importante. Unul este acela că avem tendinţa să gândim cultura şi structura în termenii cauzei şi respectiv efectului, dar ştim şi că de fapt există numeroase interacţiuni între acestea; este adevărat mai ales despre cultura politică şi structura politică.[17] De aceea, culturile politice orientate spre consens ale lumii ne-occidentale pot fi considerate ca o contraforţă politică faţă de conservatorismul instituţional majoritarist, şi pot foarte bine să ofere un sol fertil pentru democraţia consensualistă. (publicat pe 5 martie 2014)

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp pentru a primi postările noastre și acolo.


libris.ro

 Ionel Cioabă


[1] Aurelian Bondrea, Opinia Publică, Democraţia, şi Statul de drept, Ed.Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1996, pag 225

[2] Arend Lijphart, MODELE ALE DEMOCRAŢIEI,Ed. Polirom, Iaşi 2000, pag 252

[3] Ibidem, pag 253

[4] Ibidem,

[5] Aurelian Bondrea, Op.cit., pag 225-226

[6] Arend Lijphart, Op.cit., pag 256

[7] Ibidem, pag. 256

[8] Aurelian Bondrea, op. cit.,, pag 226

[9] Ibidem, pag 226-227

[10] Ibidem, pag.227

[11] Arend Lijphat, op. cit., pag258 apud Dahl, 1996, pag.645

[12] Aurelian Bondrea, op.cit., pag227, apud John W. Gardner

[13] Ibidem, pag. 228-229

[14] Ibidem, pag.229-230

[15] Arend Lijpahart, op.cit., pag 275-276

[16] Ibidem, pag 276-277

[17] Ibidem, pag 277-279, apud Gabriel A. Almond, Sidney Verba,(1963), pag 35

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.


Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram Glasul.info, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri

Showing 1-8 of 13 Books

Istoria ilustrata a Transilvaniei

By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop

O istorie generală a unei țări, a unei provincii sau a unei regiuni are obligația să recompună prezentul oamenilor care au trăit în trecut în funcție de rolul jucat de fiecare entitate, grupare, etnie, confesiune componentă. Dar, ca toate celelalte istorii, nici aceasta nu poate răspunde tuturor problemelor spinoase ale trecutului și prezentului Transilvaniei. Totuși, încearcă să explice, din perspectiva întregii

Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures

By: Silvestru Moldovan

Silvestru Moldovan face parte din acele generatii de romani ardeleni care stiau totul: vorbeau, citeau si scriau in romana, maghiara si germana, ceea ce le-a creat libertatea de a se misca in orice regiune a Principatului, de a sta de vorba cu oricine in limba aceluia si de a cunoaste cel putin trei culturi. Asemenea intelectuali au rasarit din pamantul

Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria

By: Silvestru Moldovan

Aceasta carte face parte din colectia Infoteca a editurii Scripta si reprezinta o reeditare dupa un secol a unui instrument lexicografic de baza pentru cultura romaneasca. Practic, este o imensa arhiva ordonata, care ofera informatie de prim interes in compartimente definitorii ale Transilvaniei istorice: populatie, asezaminte de cult, denumirea localitatilor in expresie romaneasca, maghiara si germana.

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat

By: Corvin Lupu

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat - Corvin Lupu

Oranki amintiri din captivitate

By: Dimitrie Bejan

Oranki amintiri din captivitate, ParinteleDimitrie Bejan

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale

By: Tiberiu Tudor

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei tradari nationale - Tiberiu Tudor

Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor

By: Gică Manole

Mihai Eminescu despre Unitatea Romanilor - Gica Manole

Scantei de peste veacuri

By: Dumitru Almas

Scantei de peste veacuri - Dumitru Almas
1 2


Drepturi de autor! Informaţiile publicate de glasul.info pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.


Constantinescu-Motru Ioan

Analist politic și ziarist

Lasă un răspuns

Next Post

Modificări la Codul Penal: vârsta consimțământului sexual crește la 16 ani, iar clienții prostituatelor minore nu se vor mai putea prevala de faptul că n-ar fi cunoscut vârsta victimei. Pedepsele au fost majorate. Contribuția noastră

mie iul. 19 , 2023
Orice act sexual comis de un major cu un minor sub 16 ani constituie viol, conform modificărilor adoptate de Parlament la Codul Penal recent printr-o lege la a cărei dezbatere a participat, după cum v-am obișnuit, și PRO VITA București. Dispare noțiunea de consimțământ la actul sexual înainte de împlinirea vârstei […]

Poate vă place și:

libris.ro