7 Ianuarie 1764: Masacrul de la Siculeni – Revolta secuilor împotriva înregimentărilor în granița militară este reprimată sângeros

7 Ianuarie 1764 – Masacrul de la Siculeni – rezistența secuilor la înființarea regimentelor secuiești a fost mult mai mare decât cea a românilor, astfel că generalul baron Ziskovic Iosef (Joseph von Siskovics) ordona un masacru amplu la adresa secuilor.

„Masacrul de la Siculeni (în latină Siculicidium „uciderea de secui”) a fost o execuție în masă organizată în anul 1764 de către armata austriacă, împotriva secuilor rebeli, care s-au împotrivit interzicerii privilegiilor soldaților regimentelor grănicerești secuiești ale graniței militare transilvane.

Acțiunea a fost ordonată de curtea imperială de la Viena

Cu executarea ordinului a fost însărcinat generalul Adolf Nikolaus von Buccow, guvernatorul imperial al Transilvaniei, care, după refuzul secuilor, și-a dat demisia. Locul lui a fost luat de generalul conte Josip Siskovics care, în seara zilei de 7 ianuarie 1764 (ajunul Crăciunului Ortodox), a înconjurat cu trupele localitatea Siculeni și a atacat cu artileria pe secuii adunați acolo, pentru a protesta contra înrolării forțate.”

Desfășurarea masacrului

„În data de 7 ianuarie 1764 satul Siculeni a fost înconjurat de trupe austriece, conduse de colonelul Carato, la rândul său sub ordinele generalului Josip Siskovics, care i-au atacat pe secui cu tunurile. Trupele, cu un efectiv de aproximativ 1.300 de soldați, nu au întâmpinat nicio rezistență armată. Au fost uciși peste 200 de secui și alte câteva sute au fost arestați. În istoriografia veche sunt precizați între 200 și 600 de victime. Circa 45 dintre ei, majoritatea din Trei Scaune, au fost înmormântați la marginea satului într-o groapă comună.  Locul respectiv a fost marcat de mai multe cruci în secolele XVIII-XIX. Prima a fost ridicată tocmai de austrieci, având inscripția „mândria frântă a secuilor”. „

După acest eveniment a urmat o emigrare în masă a secuilor la est de Carpați, în zona comunităților de ceangăi din Moldova și în zona Bucovinei. De altfel și secuii care nu s-au înscris în regimentele de frontieră, vizați de autorități, în prima jumătate a anului 1763 au ales să plece în Moldova. Secolul XVIII și XIX este plin de relatări despre secuii prezenți în cele două principate românești, cu numeroase sate și așezări întemeiate de secui în Moldova. Începând cu secolul XIX, prezența slujitoarelor din secuime prin casele boierimii românești sau a personalităților de vază din societatea românească, era una tot mai obișnuită și tot mai întâlnită.

Evident, printre forțele militare care au acționat în cadrul acestor reprimări sângeroase s-au numărat și ungurii care azi nu mai pot de dragul secuilor și se erijează ca fiind unul și același popor, când istoria ne dovedește că aceste două etnii întotdeauna s-au considerat populații și națiuni diferite, atât din punct de vedere politic, cultural, militar și chiar religios.