scris de Hetti Benedek aprilie 21, 2023
anul 2011
– Ce bine că nu există Dumnezeu! am exclamat exaltată, însetată de dulceața patimii care mă învăluia cu putere. Și ce bine că nu sunt ca ceilalți, bisericoșii și fanaticii, care nu-și pot face din plăceri extaze și care uită să se mai bucure. Niște plictisiți. Oameni goi și aspri. Oameni pentru care orice zâmbet înseamnă o piatră în plus de dus. Cine să-i mai și înțeleagă. Pun înainte crucea, de parcă ei înșiși se răstignesc. Și Hristosul ăla al lor, incapabil să făurească o lume mai bună. Minciuni de momit minți slabe și inimi seci.
anul 2014
– Cum pot niște oameni atât de inteligenți ca voi să creadă în Dumnezeu? întrebam șocată de un grupuleț fantastic de oameni vii. Vii întruotul. Nu-ncăpea în mine răspunsul la întrebarea asta. Nu puteam digera adevărul credinței acestor trăitori în Hristos. Cum e posibil ca într-un singur om să conviețuiască o minte sclipitoare și-un Dumnezeu imaginar? Ăsta a fost momentul când Dumnezeu m-a prins în cursă. Știa că nu cedez și că vreau să aflu adevărul, dedesubturile, detaliile, trăirile, frustrările din spatele acestor noi prieteni de suflet.
în prezent
– Da, m-am considerat întotdeauna o persoană inteligentă… murmuram îndoielnic ca răspuns la o întrebare ce avea să-mi răscolească din nou lăuntrul. Și nu doar că eram unicul om din lume înzestrat cu toată materia cenușie a universului, ba chiar bravam cu concluziile mele, de parcă întreaga viață era o înșiruire de factori determinați exclusiv de persoana mea. Aveam să descopăr însă că inteligența mea nu prea îmi folosește, cât mai mult mă subjugă și încurcă, mă ține legată și finită. Or eu mă visam pe mine în veșnicie.
Ce bine că nu există Dumnezeu… – am afirmat cu bucurie acum ceva vreme. Dar n-aveam să-mi dau seama că fix această propoziție confirma existența Lui mai mult decât aș fi crezut vreodată. Negându-l, îi dădeam viață. Bucurându-mă de lipsa Lui, puneam la îndoială convigerea mea că lumea n-are cum să fie plămădită de El. Iată-mă, într-un trecut deloc îndepărtat, prinsă în patima grea a tinereții, când îmi justificam păcatele prin libertatea necredinței. Atât de adânc s-a pus în mine cuvântul de mai sus, c-avea să mă-ntoarcă pe dos chiar din acea clipă. Și deși nu știam să-mi explic atunci de ce sunt răvășită, mai târziu am priceput. Mă bucuram că El nu e, însă mă puteam transpune cu toată puterea în lumea Lui. Simțeam că dacă El totuși ar fi, eu n-aș mai putea avea liniște până în clipa desprinderii de trup. Aproape ca-ntr-o proorocie, îmi arătasem singură că ștreangul de la gâtul meu nu poate decât fie să mă spânzure, fie să cadă. Nu-l mai puteam purta doar așa, ca accesoriu. Și știam, cumva în mine, că El e. Eu nu eram. El era viu, eu muream. Știam fără să știu că ziua în care Îl voi găsi, avea să-mi fie totodată cea mai mare bucurie, dar și cea mai grea stâncă.
Stăteam cu gândul la El, iar în tot acest timp patimile trupești în care mă aflam se derulau pe lângă mine. Nu mai simțeam nimic, nu-mi mai doream nimic. Voiam doar să-L descopăr, în acea amiază liniștită de vară a lunii mai din anul 2011. Mă vedeam departe de ceea ce eram, trăind o realitate în care încă nu aveam puterea să cred. Dar… – a mai durat ceva până am putut ieși din ale mele, în întâmpinarea Sa. Trei ani grei și plini de duhori, în care m-am luat la trântă cu cele mai adânci cotloane ale iadului. Devenisem atât de întunecată, că nu îmi mai vedeam scăparea. Urlam de durere și lacrimile nu se mai potoleau. Nu știam de ce. Știam doar că nu-mi mai place viața mea. Voiam să fug de toți și toate, să stau în mine, însă nu cu mine, ci cu El.
Și cred că cea mai mare lecție pe care am primit-o crezând că Dumnezeu nu există a fost să înțeleg că salvarea omului e căutarea neîncetată a ființei din lăuntrul său, chiar dacă pentru mine asta a însemnat ani de zile de rătăciri, păgânisme ieftine și abuz fără limită de substanțe grele. Și sinceritatea. Fără de care aș fi rămas același copil tulburat și rănit, gata să pice în brațele oricui îi întindea o fărâmă de dragoste.
Ce bine că nu există Dumnezeu… – ultimele cuvinte ale unui om aflat pe patul de moarte, de care însă Dumnezeu nu vrea să se desprindă. Ultima aruncare în gol, înainte de pregustarea luminii. Ultimul zar, înainte ca viața să nu mai fie despre noroc, ci despre rost. (sursa: fateom.ro, preluat cu permisiune)
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet