Cum am dansat in cimitir de ziua morților

Pregătim mormintele pentru Luminație, un soi de agricultură eshatologică, să iasă producția de nemurire bună la hectar și sănătoasă, bogată în proteinele veșniciei. Undeva, sub vulcanul Măgurii din Sus, într-un cimitir înfipt într-o coastă, strămoșii Ei, foindu-se delicat în așteptarea Învierii, când se apropie de țărâna aia se metamorfozează, îi cresc încă vreo patru-cinci brațe și îi urcă tensiunea brusc, îi zvâcnesc lumini ciudate în ochi și începe să șoptească cuvine inexistente, în limbi pierdute sub glie, începe mereu cu mormântul Cătălinei, străbunica ei blândă, cea care a învățat-o toate chestiile alea misterioase care-i mișună între gânduri și fapte, avea vreo paișpe ani când s-a stins străbunica și-n golul ei, la două luni, am desantat eu, cu rucsacul în spate și bocancii de munte în picioare, a fost un soi de socoteală înțeleaptă în care Dumnezeu a luat ca să dea, cam cum înlocuiești o haină veche și prea groasă atunci când urcă soarele pe cer și se apropie vara, iau și eu o sapă și încep să răscolesc pământul de pe pieptul bunicii Mărioara, m-a iubit bunica ei, mi-a ținut partea cea mai greu de ținut când s-au ridicat valuri înalte, că cine-i ăsta cu rucsacul care doarme pe malul Someșului și de ce-ți zâmbește băiatul ăla fără căpătâi, m-a apărat și mi-a deschis portița dinspre apă, răscolesc cu sapa pământul rădăcinos și deodată Ea în spatele meu, dă-te la o parte că sapi superficial, se sapă adânc, adânc, îmi ia cazmaua din mâini și îndeasă fierul înspre pieptul Mărioarei, de ce adânc, iubito, sunt morți nu cartofi, nu zice nimic audibil, șoptește ceva în limba ei secretă, ea sapă pământul și-l mărunțește ca-n grădina de flori, să le fie sufletelor ușor să iasă la primăvară la suprafață, sunt prea bătrân să întind discuția și-mi văd de treabă iar treaba mea e să privesc lumea în lung, mă așez pe-o buturugă la marginea cimitirului și o aud icnind cu forța aia supranaturală care-o inundă când e despre morții ei, își șoptește dezlegările și-și împarte cu morții tot viitorul, pentru Ea mormintele alea sunt singura ei moșie de care-i pasă cu adevărat și când le îngrijește parcă se spovedește, îmi zice să șterg crucile de praf și le șterg, Augustinaugustinvirgilvirgilcătălinamărioaradonizădoniză

și deodată îmi sare iar în ochi mușuroiul ăla ciudat, îl observ de ani și nici nu crește și nici nu scade, e ciudat de tot și mă duc până la el, îmi îndes mâinile în țărână ca într-un aluat de pâine și simt o muchie ascuțită sub buricele degetelor, scot din rucsacul albastru briceagul de peșteră și mă apuc de săpat repede și atent și brusc îmi înfig lama într-o arhivoltă triplă, mă ia cu febră și intru în transă, aud ca prin somn vocea Ei întrebându-mă ce peșteră am mai găsit drept în mijlocul cimitirului, nu știu cât durează, minute, zile, secole, într-un târziu citesc literele de pe gresie și mă apuc de chiuit prin cimitir, e piatra pierdută a mormântului lui Dănilă Ilieșiu, căpitanul de grăniceri de care am citit în Arhiva Someșană în vreo două locuri, la muzeu avem sabia și spada lui de luptă, sunt beat de fericire și fac vreo două rotiri de derviș în pustie și deodată mâna Ei pe umăr, astâmpără-te că se uită lumea la tine, ai înnebunit de tot?

Că nu știu altora ce li s-a dat, dar mie, la tot pasul, cupe pline de vin binemirositor și strașnice bucurii bune la gust.

Crin-Triandafil Theodorescu

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează