Încă din 2017, Ion Popescu Bradiceni scria despre Brâncuși, în Gorjeanul: “Având şi darul naraţiunii, marele sculptor a intuit cu jumătate de secol mai devreme fizica cuantică” (https://www.gorjeanul.ro/scriitorul-constantin-brancusi/).
Mă alătur, fără rezerve, acestei ipoteze.
Potrivit mai multor surse exclusiv românești, printre care CentrulBrancusi.ro (Doru Strîmbulescu, 2016), sculptura europeană a fost marcată de trei mari figuri: Phidias în antichitate, Michelangelo în perioada Renașterii și Brâncuși în secolul XX.
Litera greacă Phi (φ) a fost introdusă ca simbol pentru raportul de aur, 1,618:1, cu referire la Phidias. Se spunea despre Fidias: „Când a sculptat zei, a integrat raportul de aur; când a sculptat muritori, nu a făcut-o”.
Mai multe studii sugerează că Michelangelo a ascuns cunoștințe științifice în Capela Sixtină.
Dar Brâncuși?
Aceeași întrebare o pune și Doru Strîmbulescu: „Marele sculptor a îngropat în piatra Mesei Tăcerii și a Porții Sărutului, sau în formele romboidale ale Coloanei fără sfârșit, un sens, un adevăr, o semnificație, un cod pe care nu îl putem descifra?”
Răspunsul lui Constantin Noica la întrebarea dacă Brâncuși a avut astfel de intenții este afirmativ. Ideea că ansamblul a fost „proiectat ca o devenire” ar putea fi dovedită printr-o simplă măsurare. Cu toate acestea, Noica s-a abținut să facă acea măsurătoare, declarând:
„Ne-am temut că realitatea s-ar putea să nu se potrivească cu legenda, făcând-o să se prăbușească. Sau, dimpotrivă, că s-ar putea să se potrivească exact, iar legenda și-ar pierde din exactitate”.
Capela Sixtină a pierdut ceva pentru că Michelangelo a adăugat o dimensiune științifică, sau zeii sculptați de Fidias cu raportul de aur? Cu siguranță nu. În mod similar, dacă Brâncuși a integrat fizica cuantică în Ansamblul său, el nu a pierdut precizia, căci fizica cuantică deschide ușa magiei pure. Nimic exact nu o poate înțelege pe deplin. O îmblânzim doar statistic, sub imperiul probabilităților.
„Voi nu știți ce vă las eu aici”.
Acestea sunt enigmaticele cuvinte ale creatorului trilogiei din Târgu Jiu.
Calcule pitite însă de Brâncuși sub zecimale meșteșugite pot pune ansamblul într-o nouă lumină. Concret, potrivit Wikipedia: Masa Tăcerii e înaltă de 0,45 + 0,45 metri, Poarta Sărutului de 5,13 metri și Coloana Infinitului, de 29,35 metri. Am observat că pătratul lui 5,13 este același cu produsul dintre 0,9 și 29,35. Adică avem egalitate, vorbind de înălțimi, între rapoartele Masa Tăcerii / Poarta Sărutului și Poarta Sărutului / Coloana Infinitului.
Acest raport geometrico-focal oglindește o lege de căpătâi a opticii. Iar faptul că Brâncuși a fost un creator luminos e relevat de mai multe dintre creațiile lui.
În plus, în cartea „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, Moni Stănilă îl surprinde pe maestrul de la Hobița ca pe un om hâtru, căruia îi plăcea să joace renghiuri.
„Brâncuși își face de pe acum o filosofie de viață din derutarea oamenilor, pentru a înțelege el din ce material sunt făcuți”, atenționează Moni Stănilă.
Deci care ar fi tâlcul cimiliturii de la Târgu Jiu?
Iată indicii: strămutat la Paris, Brâncuși a fost aproape de izvoarele și creuzetul mecanicii cuantice. Așa încât nu-i surprinzător că monumentala sa tripletă poate fi privită ca o uriașă machetă a legendarului micro-experiment lansat de Thomas Young, dar fundamentat de ducele francez Louise de Broglie, contemporan cu Brâncuși.
Coloana Infinitului reprezintă fotonul, electronul sau altă particulă elementară de materie. Pe lângă sugestia de traiectorie, forma Coloanei formată din „mărgelele” dragi lui Brâncuși, cuprinde și aspectul unduitor, adică tocmai ceea ce Louise de Broglie postula la baza fizicii cuantice.
Poarta Sărutului e dubla fantă din experiment, adică cele două portițe prin care fărâma de materie sau fotonul trebuie să treacă pentru a i se evidenția caracterul ondulatoriu. Încă o dată Brâncuși pare că a fost pezevenghi, fiindcă, zicându-i și dându-i înfățișarea de Poartă cu o singură deschidere amplă, disimulează perechea de fante care sunt, de fapt, săruturile sculptate. Iar faptul că fantele duble sunt și înguste e taman ideea experimentului cuantic.
În fine, Masa Tăcerii e imaginea descompunerii, a „franjării” micro-particulei la misterioasa trecere prin fanta dublă. Aceasta în condițiile în care e notoriu în mecanica cuantică faptul că micro-particula trecută prin două fante se va „îmbucătăți”, foarte straniu, dar obligatoriu. Oricum, Masa Tăcerii pare că sugerează o viziune, la scară uriașă, a structurii atomului.
Aleea scaunelor doar subliniază și mai bine această metaforă cuantică a lui Brâncuși.
Aplecarea lui Brâncuși față de profunzimile materiei, luminii și de esențe în general făcea parte din structura lăuntrică a artistului.
„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, explica Brâncuși efortul său de a atinge granițele micro-materiei.
Contemporan cu „Dumnezeu nu joacă zaruri”, celebrul citat anti-cuantic al lui Einstein, Brâncuși avea propria viziune despre divinitate și mărul cunoașterii. Adică Brâncuși interfera între propriile sale crezuri: „Să creezi ca un Zeu” și „Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”.
Deci v-aș propune să privim ca testament cultural „Sfânta Treime” a lui Brâncuși.
Cristian Horgos