Coloana Infinitului, în expoziție vernisată pe 13 februarie la VienaInstitutul Cultural Român de la Viena anunță pe propriul site expoziția fotografică Coloana Infinitului – Constantin Brâncuși, dedicată procesului de edificare a operei monumentale a sculptorului Constantin Brâncuși, în cadrul căreia va fi prezentată publicului o colecție valoroasă cuprinzând fotografii istorice realizate în perioada construcției monumentului de la Târgu Jiu.
Organizată cu prilejul celebrării Zilei Naționale Constantin Brâncuși, sărbătorită în data de 19 februarie, expoziția pune în valoare documentele fotografice excepționale realizate de inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, coordonatorul tehnic al proiectului, precum și de membrii echipei de construcție. Materialele fotografice provin din Arhiva Gorjan.
Vernisajul a avut loc joi, 13 februarie 2025, ora 19.00, la Institutul Cultural Român de la Viena. În cadrul vernisajului, managerul Centrului de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși”, Adrian Bândea, va susține o prelegere asupra semnificației și importanței istorice a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, care a fost inclus în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 2024, recunoscut pentru valoarea sa artistică și simbolică excepțională, reprezentând un omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial.
Vizitatorii vor avea posibilitatea de a consulta lucrarea bilingvă „Istoricul ansamblului monumental realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu din documente de arhivă (perioada 1937-1989)”, elaborată de Dr. Sorin Lory Buliga și Adina Andriţoiu, precum și materiale documentare privind patrimoniul cultural și oferta turistică a județului Gorj.
Expoziția poate fi vizitată în perioada 13-28 februarie, în zilele lucrătoare, între orele 10.00-17.00.
Expoziția este organizată în parteneriat cu Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.
Coloana Infinitului, posibilă cheie spre Teoria Universală
În context, vă supun atenției un eseu a cărui firul călăuzitore explorarea posibilității ca brâncușiana Coloană a Infinitului să ofere o rază de speranță privind inexpugnabila Teorie Unificată a Fizicii (“Theory of Everything”).
Sper ca iubitorii pur-sânge ai fizicii să îmi înțeleagă și ierte ocolurile culturale. Aceasta fiindcă potrivit pistei pe care o urmăresc, problema fundamentală a fizicii moderne nu poate fi rezolvată în afara contextului cultural și, pe de altă parte, și-ar și pierde mult din valoare printr-o abordare strict raționalistă.
Versurile lui Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea” se armonizează cu citatul lui Søren Kierkegaard: “Viața nu e o problemă ce trebuie soluționată ci o realitate ce se cuvine experimentată” și, oarecum, și cu înțelepciunea nesofisticată a lui Coșbuc “O fi viața chin răbdat, dar una știu: ea ni s-a dat, ca s-o trăim”.
Nu mi-e teamă de o încălcare a crezului filozofic al lui Lucian Blaga întrucât o mult-visată rezolvare a Teoriei Unificate a Fizicii ar risipi într-adevăr un văl din marele mister dar sigur ar deschide ușa către noi taine, chiar mai profunde.
Cum majoritatea fizicienilor lumii evită instinctual să vorbească de terenul minat pe care se află, amintesc pe scurt că marea problemă a științei moderne e contradicția absolut flagrantă între legile mecanicii cuantice și legile gravitației relativiste, adică între cele mai mari teorii moderne. Această contradicție e, practic, cea mai mare aberație pe care cercetarea pur raționalistă a produs-o și pe care nu o poate depăși. Iar faptul că nu poate fi depășită prin metode standard raționale a fost confirmat dealtfel de matematicianul și logicianul Kurt Godel prin surprinzătoarea sa Teoremă a Incompletitudinii.
Un nou și mult mai fecund front de lucru în slujba cunoașterii l-a deschis încă, din secolul trecut, psihologul Carl Jung, prin descoperirea funcțiilor să zicem intuitive, dar de fapt mai mult decât atât, ale sub-conștientului individual sau colectiv. Iar cum sub-conștientul se leagă strâns de cultură, devine mai limpede că doar o mână întinsă dinspre cultură spre știință ar putea să-i dea un impuls salutar la cea din urmă.
Într-un articolul publicat recent de Cultura Română (https://culturaromana.ro/cristian-horgos-idee-s-f-interfranjarea-luminii-si-legile-cuantice-ar-fi-in-gena-culturii-romane/ )
am notat că Brâncuși a fost inclus, în 2014, alături bunăoară de Einstein, Bach, da Vinci și Marie Curie, într-o cuantică lucrare de artă compusă din 50 de portrete ale unor mari nume din istorie (artă, știință, literatură, arhitectură și cinematografie – ca a șaptea artă). În fapt era vorba despre o prismă cuantică realizată de pictor-sculptorul francez Servant-Ermes cu ocazia lansării curentului artistic contemporan „Quanticisme”, curent dedicat colaborării dintre cultură și știință în vederea progresului cercetării. Spre un dialog similar între știință și sub-conștient suntem îndemnați și în capitolul concluziv al cărții “Omul și simbolurile sale” scrisă de psihologul Carl Jung și de colaboratorii săi apropiați.
În același articol publicat de Cultura Română am evidențiat și poezia vizionară a poetului și logicianului Sorin Vieru: „Din nopți în zori”, din volumul său Ultima Thule:
“Mai aspre decât orice legiuiri
Captiv cum ești în munții tăi gravifici
E Maelstrom-ul de foc al datei firi
Pe care n-ai avea cum să îl codifici
Ieși-vor analitic din găoace
Șerpești porniri, celeste serpentine
Îmbrățișate și luptând tenace
Din zori în nopți, din nopți în zori, în tine”.
Din lectura întregului volum “Ultima Thule” reiese limpede că Sorin Vieru a apelat la sub-conștient atât în scris cât și în propriile ilustrații grafice. Iar unul din desenele sale are textul explicativ “Știință normală și paradigme ratate”, adică esența pledoariei mele introductive și anume că știința standard e intrinsec insuficientă pentru rezolvarea Problemei Centrale a fizicii.
Revenind la poezia “Din nopți în zile”, percepția mea ar fi că mesajul ei converge spre codificarea încapsulată în Coloana Infinitului, în condițiile în care Brâncuși, la fel ca și Sorin Vieru în poeziile sale, a atins în întreaga sa operă sculpturală corzile sub-conștientului.
“Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”, spunea Brâncuși cu referire, evident, nu la pregătirea ciocanului și dălții ci la atingerea stării mentale necesare creației de geniu.
Și acum să trecem la câteva repere din fizică, sper că pe înțelesul câtor mai mulți dintre noi. Posibil să greșesc întrucâtva la unele intuiții așa încât îmi cer scuze. Intențiile, vă asigur, sunt bune și, dealtfel, scopul principal e doar să exemplific o posibilă cale de abordare inspirată din cultură.
Cum pot minusculii gravitoni să explice uriașele câmpuri gravitaționale?
O întrebare similară e cum pot minusculii electroni să explice câmpurile electro-magnetice care se manifestă mult dincolo de vecinătatea electronilor?
Dar să ne concentrăm pe gravitoni și să ne gândim la gravitația unei planete. Orice obiect cosmic, ca dealtfel orice obiect, are un câmp gravitațional ce este compus din suma câmpurilor gravitaționale a atomilor componenți.
O întrebare cheie devine cum poate gravitonul unui atom din miezul Pământului să contribuie la un câmp gravitațional ce ajunge până la 100 km depărtare de scoarța terestră, adică acolo unde începe zona din spațiu numită linia Kármán? Altfel spus, întrebarea este cât de mare este câmpul generat de un graviton? Dacă punem problema în acest fel ne vine mai ușor să întrezărim că gravitonul are, într-un anumit sens, o extra-dimensiune a cărei proiecție sau desfășurare în spațiul tri-dimensional pe care îl percepem în mod obișnuit e mult mai mare decât mărimea pe care o atribuim în mod tradițional unei așa-zise micro-particule (“Ieși-vor analitic din găoace
șerpești porniri, celeste serpentine”).
Iar din momentul în care percepem gravitonul pulsând continuu de la o dimensiune infinetizimală la una uriașă, devine explicabil că gravitația unei planete, formată de întrepătrunderea tuturor gravitonilor componenți, capătă și ea macro-dimensiunea acestora.
Altfel spus, strict ca dimensiune, câmpul gravitațional al unei planete sau stele e comparabil cu câmpul unui graviton, evident, acesta din urmă fiind mult, mult mai slab (și tocmai de aceea practic imposibil de observat).
În acest fel devine mai ușor de acceptat o teoretică extra-dimensiune care e cumva scufundată circular în continuumul spațiu-timp introdus de Einstein. O astfel de extra-dimensiune e reflectată de “Maelstromul” intuit de Sorin Vieru și, totodată, de curgerea “mărgelelor” care compun Coloana Infinită a lui Brâncuși. Subliniez că modulele Coloanei erau numite „mărgele” chiar de către Brâncuși, ajutându-ne astfel să facem transferul de la romboide la “mărgele” printr-o cvadratură a cercului soluționată simbolic, la nivel artistic.
Ca să ne înlesnim percepția acestei dimensiuni ascunse, voi alătura o imagine “inflaționistă” a Coloanei Infinitului unei imagini din filmul “A patra dimensiune e reală“ (“The Fourth Dimension is Real”, film realizat de Alan Zucconi și disponibil în mediul online. Imaginea din film prezintă o secțiune transversală a unei “hyper-sfere” care se rotește într-un “hyper-plan”. Important este să observăm că în planul obișnuit tri-dimensional hyper-sfera apare ca o sferă tri-dimensională care crește și descrește ritmic.
Un astfel de comportament crescător-descrescător al fiecărei particule fundamentale ar explica intuitiv magia experimentului interfranjării prin care fizicianul Louis Broglie a arătat, în 1924, că fiecare fărâmă de materie se comportă, în mod paradoxal, atât ca undă cât și ca particulă.
Aceasta pentru că o particulă care pulsează practic în fiecare clipă, din cauza dimensiunii superioare pe care o capătă practic se rupe la întâlnirea celor două fante, se strecoară prin ambele fante, după care cele două părți ale ei interacționează ca unde ce sunt și realizează astfel benzile de interferență.
De asemenea, un foton care se deplasează după “legea inflaționistă” a Coloanei Infinitului poate conduce la o explicație logică a non-intuitivei Invarianțe a Luminii, adică axioma care stă la baza Teoriei Relativității Restrânse a lui Einstein. Explicația s-ar baza pe faptul că un fascicol de lumină e practic format din mai mulți fotoni, care pulsează în ritmuri diferite, iar fotonii pe care îi putem observa la un moment dat sunt doar cei care se află în acel moment la dimensiune minimă și energie maximă. Dar nu mai lungesc explicația fiindcă, de fapt, cel mai mult mă intereasează consecința cultural-spirituală a acestei a patra dimensiuni circular-pulsatorii.
Dacă spiritul, câmpul nostru energetico-informațional sau conștiința noastră, oricum vreți să îi spunem, oglindește proprietățile materiei – după cum dealtfel e de așteptat – , atunci fiecare “atom” de conștiință pulsează necontenit, aproape instantaneu, de la o dimensiune extrem de mică la una uriașă. În acest fel, dacă spiritul sau câmpul nostru de conștiință pulsează la dimensiuni mari, atunci comunicarea între indivizi, la un nivel subliminal, devine posibilă prin interferența acestor câmpuri. Iar o consecință imediat următoare e că s-ar fundamenta concepte deocamdată pseudo-științifice sau rămase la stadiu empiric, precum sub-conștientul colectiv – întâlnit la mai mulți autori printre care Carl Jung, câmpul “morfo-genetic” a lui Rupert Sheldrake, telepatia sau așa numita psiho-terapie “constelații familiale” a lui Bert Hellinger. Și, poate, și alte fenomene deocamdată încă nebuloase.
| Cristian Horgos |