18 august 1906 – Un preot român în lanțuri pentru tricolor, cazul Traian Gașpar din Hezeriș

În zbuciumatul început de secol XX, când românii din Transilvania trăiau sub povara dualismului austro-ungar, orice gest de afirmare națională era privit ca un act de sfidare. Pentru români, însă, tricolorul nu era doar o bucată de pânză, ci simbolul ființei lor naționale, al libertății și al dreptului la demnitate. În acest context, cazul preotului Traian Gașpar din Hezeriș rămâne o filă grăitoare a istoriei noastre.

La 18 august 1906, în plin climat de tensiuni politice și sociale, părintele Gașpar a fost condamnat de tribunalul regal maghiar la 10 zile de temniță și la o amendă de 800 de coroane. „Vinovăția” sa? Purta cu demnitate tricolorul românesc și îndrăznise să-și afirme deschis apartenența la națiunea română. Preot în Hezeriş, (cott. Caraş–Severin), Traian Gașpar e osândit pentru o vină închipuită ( „violenţă” faţă de autorităţi în decursul alegerilor parlamentare), la 10 zile temniţă şi 800 coroane amendă.

Ziarul Tribuna din Arad consemna atunci cu indignare:

„Preotul Traian Gașpar din Hezeriș a fost pedepsit cu închisoare de stat, amendă și pierderea drepturilor cetățenești, pentru delictul de presă și pentru apărarea dreptului alegătorilor români.”

Fapta sa nu era un simplu act de bravură personală. Ea exprima setea de libertate a unei întregi comunități. La Hezeriș, sat românesc din apropiere de Lugoj, părintele Gașpar nu era doar slujitor al altarului, ci și învățător, luminător al satului și apărător al drepturilor românești. De aceea autoritățile maghiare îl considerau primejdios: el educa prin cuvânt și faptă, insufla curajul de a nu abdica în fața nedreptății.

Temnița de la Seghedin și Vác i-a cunoscut pașii. Dar nici gratiile, nici batjocura nu i-au putut înfrânge credința. În martie 1907, el însuși pășea din nou între zidurile reci ale temniței, pentru „vina” de a fi apărat dreptul de vot al românilor la alegerile din Lugoj. Cu toate acestea, comunitatea l-a așteptat și l-a însoțit cu sufletul, văzând în el un martir al cauzei naționale.

Anii au trecut, iar părintele Traian Gașpar și-a continuat slujirea neabătută, până la pensionarea sa în 1942. La 2 aprilie 1945, la 75 de ani, s-a stins, purtând în suflet aceleași idealuri pentru care suferise tinerețea și maturitatea. „A adormit în Domnul cel ce a suferit temniță pentru ținuta sa românească”, scria Foaia Diecezană la moartea sa.

Astăzi, la mai bine de un veac de la acele evenimente, numele lui Traian Gașpar rămâne o pildă vie. Pentru portul tricolorului, simbol interzis atunci, dar sacru pentru noi, a acceptat umilința și suferința. Prin jertfa sa, el a așezat încă o cărămidă la temelia României Mari.

Să nu uităm că libertatea nu ni s-a dat de-a gata. Ea a fost câștigată prin pași de sânge și lanțuri de temniță, prin lacrimile și curajul unor oameni precum părintele Traian Gașpar din Hezeriș. Iar tricolorul, purtat cu atâta demnitate în 1906, rămâne pentru noi testamentul viu al unei națiuni care nu a cedat.