Masacrul de la Cerișa – 15-16 septembrie 1940, O rană adâncă în trupul neamului românesc

În zorii negri ai zilei de 15 septembrie 1940, satul românesc Cerișa, din județul Sălaj, avea să fie martorul unei cumplite tragedii. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri, conduși de doi ofițeri, a năvălit peste gospodăriile românilor nevinovați. Sătenii au fost smulși din casele lor, adunați laolaltă și mânați către dealul din apropiere. Pe drum, șapte suflete au fost secerate cu sânge rece, iar odată ajunși la locul osândei, oamenii au înțeles că li se pregătea moartea. Românii au fost siliți să fugă la vale, doar pentru a fi transformați în ținte vii, iar focul armelor a izbucnit năpraznic asupra lor.

Dintre cei 64 de țărani ridicați, numai curajul și mila pământului strămoșesc, râpele și cutele dealului, au salvat viețile celor mai mulți. Totuși, sângele lui Gavril Herța din Cosniciul de Jos avea să stropească brazdele colinei, rămânând drept mărturie a unei crime împotriva umanității. Nici cei cinci evrei scoși în față nu au fost cruțați, patru dintre ei fiind împușcați, în timp ce familii întregi de români au fost răpuse în ziua următoare: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean și cei șapte membri ai familiei Moțiciac. Numele lor au rămas înscrise nu doar în documentele Tribunalului Poporului din Cluj, ci și în conștiința unui popor care nu-și uită martirii.

Iată cum redau sursele istorice Masacrul de la Cerișa:

“(15-16 septembrie 1940)Masacrul de la Cerișa. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat în dimineața zilei de 15 septembrie în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj. Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor condamnaţi în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împușcați. În 15 şi 16 Septembrie 1940, maghiarii au executat ţăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean şi cei 7 membri ai familiei Moţiciac.”

Masacrul de la Cerișa nu este doar o filă de istorie însângerată, ci o chemare la veșnică aducere-aminte. Țăranii români, simpli și neînarmați, au fost uciși pentru singura „vină” de a fi români, de a trăi pe pământul moștenit din străbuni. Ei au fost jertfele inocente ale urii, dar prin sângele lor s-a scris încă o pagină din epopeea durerii și demnității noastre naționale. Astăzi, când pomenim numele celor căzuți la Cerișa, ne plecăm frunțile în rugăciune și ne înălțăm inimile în făgăduința că memoria lor nu va fi uitată niciodată. Ei sunt dovada vie că neamul românesc, oricât ar fi fost lovit de istorie, nu a fost înfrânt, ci a învățat să-și transforme suferința în temelia unității și a credinței sale în dreptate.