26 Octombrie 1497 – Bătălia de la Codrii Cosminului: biruința lui Ștefan cel Mare și lecția demnității naționale

Pe 26 octombrie 1497, într-o toamnă în care frunzele roșii ale codrilor Moldovei păreau să prevestească sângele ce avea să curgă, oastea lui Ștefan cel Mare a scris una dintre cele mai glorioase pagini din istoria neamului românesc. În Codrii Cosminului, la nord de Suceava, între văile adânci ale Prutului și Siretului, s-a ridicat atunci glasul pământului moldovenesc împotriva trufiei străine. A fost ziua în care vitejia și istețimea românească au înfrânt aroganța unei puteri care se credea invincibilă.

Regele Poloniei, Ioan Albert, dorind să-și sporească faima și să pună mâna pe tronul Moldovei, a pornit cu o oaste uriașă de peste 60.000 de oameni. cavaleri în armuri strălucitoare, nobili și oșteni din Cracovia, Liov și Sandomir. Ștefan cel Mare, cu doar 22.000 de ostași moldoveni, mulți dintre ei țărani, și-a pus nădejdea nu în numărul sulițelor, ci în Dumnezeu, în dreptatea cauzei sale și în cunoașterea pământului pe care lupta.

Ambuscada din codri, biruința minții asupra trufiei

Ștefan cel Mare nu s-a lăsat prins în capcana unui război de uzură. În loc să înfrunte direct uriașa armată poloneză, a ales să o ducă pe drumul pierzaniei, prin pădurile dese și dealurile noroioase ale Cosminului. Acolo, în taina codrilor, moldovenii au tăiat copaci, au săpat gropi, au pregătit treceri strâmte și bariere naturale. Acolo, așteptau răbdători și încrâncenați, cu topoare, arcuri, ghioage și sulițe.

Când cavalerii polonezi, îmbătați de mândrie, au intrat în pădure în urmărirea unui mic detașament de moldoveni, s-au pomenit înconjurați. Codrul s-a prăbușit peste ei. Caii s-au înspăimântat, armurile grele le-au devenit lanțuri, iar moldovenii, luptând cu furie și pricepere, i-au doborât unul câte unul.

Acolo, printre trunchiurile căzute și fumul luptelor, s-a auzit pentru veacuri urletul biruinței românești: „Pentru Moldova și pentru Domnul nostru!”

Bogdan cel Orb, simbolul jertfei

În focul luptei, fiul domnitorului, Bogdan, viitorul domn al Moldovei, a fost rănit grav la ochi. Cu sângele curgând pe obraz, a continuat să lupte, strigând de durere și vitejie. Ostașii moldoveni aveau să spună mai târziu că însăși privirea lui a întors frica în inima vrăjmașului. Așa s-a născut legenda lui Bogdan cel Orb, o dovadă a jertfei și dârzeniei moștenite din tată în fiu, din neam în neam.

O biruință care a cutremurat Europa

Când lupta s-a sfârșit, Codrii Cosminului erau plini de trupurile cavalerilor căzuți. Steagurile Poloniei, Cracovia, Liov și Sandomir, fuseseră capturate de oastea moldovenească. Puținii supraviețuitori au fugit înspăimântați peste Prut, spre Liov, iar regele Ioan Albert a rămas în istorie ca „regele sub care cavalerii au pierit”.

Ștefan a ordonat ca locul bătăliei să fie curățat și a poruncit să se planteze o dumbravă în amintirea biruinței, Dumbrava Roșie, ca sângele dușmanilor și ca amintirea jertfei moldovenilor.

Moștenirea Codrilor Cosminului

Bătălia de la Codrii Cosminului a fost mai mult decât o victorie militară, a fost o lecție de suveranitate și demnitate națională. Ștefan cel Mare a arătat Europei că un popor mic, dar unit și stăpân pe pământul său, poate învinge orice putere atunci când luptă pentru libertate.

Din acea zi, numele lui Ștefan s-a înălțat și mai mult, nu doar ca domn viteaz, ci ca apărător al hotarelor credinței și al demnității românești. Iar Codrii Cosminului au rămas martori tăcuți ai unei bătălii care a dovedit că pământul Moldovei nu se cucerește cu sabia, ci se respectă cu inima.

„Moldova nu e mare prin întindere, ci prin sufletul celor ce o apără.”
Așa ne învață peste veacuri biruința de la Codrii Cosminului, o filă de foc din cartea gloriei românești, o dovadă că atunci când neamul românesc e unit și credincios pământului său, nicio putere străină nu-l poate birui.