Declarațiile ministrului Educației, Daniel David, privind monitorizarea și raportarea profesorilor care răspândesc teorii ale conspirației sau „fake news” în școli ridică serioase semne de întrebare privind direcția în care se îndreaptă sistemul de învățământ românesc. În locul unor măsuri constructive, ministrul propune o vânătoare de vrăjitoare în stilul anilor ’50, cu delatori din toate direcțiile: elevi, părinți, colegi de cancelarie. Un climat de frică și suspiciune nu este mediul ideal pentru învățare, ci pentru tăcere, conformism și autocenzură.
Ministrul Educației este de părere că „părinții trebuie să monitorizeze răspândirea de informații false de către un profesor, copiii trebuie să raporteze acest lucru și colegii acestor profesori trebuie să raporteze acest lucru”. Cine stabilește ce este „fake news” într-o epocă în care adevărul devine tot mai relativ, iar ideologiile se amestecă cu știința? Dacă un profesor exprimă o opinie diferită față de linia oficială, riscă să fie marginalizat sau dat afară? Într-o societate democratică, educația nu se bazează pe obediență față de autoritate, ci pe gândire critică, dezbatere și diversitate de idei. Cenzura travestită în „monitorizare” nu este o soluție, ci o problemă.
Propunerea sancționării profesorilor prin scăderi salariale, interzicerea accesului la funcții de conducere sau chiar excluderea din sistem e o formă mascată de epurare ideologică. Dacă azi e vorba de teorii ale conspirației, mâine poate fi vorba de opinii politice, religioase sau chiar critici față de politicile Ministerului. Într-un stat de drept, profesorii nu trebuie reeducați cu forța, ci sprijiniți să își dezvolte competențele, inclusiv în înțelegerea fenomenului informațional actual.
Același ministru al Educației afirmă senin că „trebuie să devină o problemă care ne duce în zona de sancțiuni disciplinare, pentru că toți ceilalți profesori trebuie să înțeleagă: dacă ai un astfel de coleg, îți strică și ție imaginea. Strică nu doar imaginea lui, îți strică și imaginea ta”.
Ministrul Daniel David pare mai preocupat de imaginea profesorilor decât de realitatea sistemului educațional. Școlile suferă de lipsa infrastructurii, de subfinanțare, de birocrație cronică și de programe depășite. Dar în loc de soluții reale, ni se oferă rețete de control și supraveghere în masă. Se creează astfel un precedent periculos: profesorii nu mai sunt parteneri ai statului în educație, ci suspectați, pasibili de urmărire și pedeapsă.
Educația nu se poate construi pe suspiciune și pe frica de a vorbi. Dacă Ministerul Educației vrea profesori demni, trebuie să îi trateze cu respect, nu cu batista pe gură. Și dacă elevii trebuie învățați ceva, atunci nu e delatorismul, ci curajul de a gândi critic, chiar și împotriva curentului oficial.
Andrei POPETE PĂTRAȘCU
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ
