22 ianuarie 1919 – Trupele române se opresc la noua linie de demarcație indicată de puterile Antantei, lăsând Banatul sub controlul Serbiei, iar Crișana sub control Maghiar
La 22 ianuarie 1919, Armata Română s-a oprit la linia de demarcație stabilită de Puterile Antantei, într-un moment de cumpănă pentru destinul național. Decizia, impusă în cadrul aranjamentelor provizorii de după Marele Război, a lăsat Banatul sub control sârbesc și Crișana sub control maghiar, departe de împlinirea firească a aspirațiilor românești născute din jertfa anilor de război și din voința exprimată limpede la 1 Decembrie 1918.
Nu a fost o zi a înfrângerii, ci una a disciplinei și a răbdării strategice. România, deși victorioasă și legitimată moral de sacrificiul soldaților săi și de hotărârea românilor din provinciile istorice, a ales să respecte cadrul internațional al momentului. Conferința de Pace de la Paris din 1919 stabilise linii de demarcație provizorii, imperfecte și adesea nedrepte, dar acceptate temporar pentru a evita escaladarea imediată a conflictelor într-o Europă epuizată.
Situația Banatului era dureroasă: un pământ românesc, cu o istorie și o identitate profund legate de neam, ajuns în mare parte sub administrație sârbă. Crișana, la rândul ei, rămânea sub control maghiar, în pofida voinței românilor de acolo și a realităților demografice. Aceste aranjamente nu au stins însă năzuința de dreptate; dimpotrivă, au adunat în tăcere energia unei națiuni hotărâte să-și apere ființa.
Tensiunile au crescut, iar realitatea din teren a dovedit fragilitatea acestor delimitări. Republica Sovietică Maghiară, instaurată la Budapesta, a amplificat instabilitatea, iar provocările la adresa securității României au devenit tot mai evidente. Răspunsul a venit în primăvara anului 1919, când Armata Română a trecut la contraofensivă. Traversarea Tisei, intrarea în Oradea și Satu Mare și înaintarea hotărâtă au forțat retragerea forțelor maghiare, demonstrând că răbdarea nu înseamnă slăbiciune, ci luciditate și forță controlată.
22 ianuarie 1919 rămâne, așadar, o lecție de demnitate națională. Este ziua în care România a arătat că știe să respecte angajamentele internaționale fără a renunța la drepturile sale istorice; că știe să aștepte, dar și să acționeze decisiv când dreptatea o cere. În acea iarnă grea, sub uniformele armatei și în inimile românilor, s-a păstrat vie credința că hotarele nu sunt simple linii pe hartă, ci expresia vie a sacrificiului, a voinței și a unității unui popor.
