La 30 ianuarie 1919, pământul Bihorului a fost martorul unei tragedii care a zguduit din temelii comunitățile românești: uciderea lui Vasile Filip, candidat de preot, la Marghita, și declanșarea unui val de violențe sistematice asupra populației civile românești. Relatările din presa vremii („Românul”, nr. 24 și 25) descriu cu o limpezime dureroasă dimensiunea sălbăticiei care s-a abătut asupra unor oameni nevinovați, lipsiți de orice apărare.
Bandele secuiești și unități ale armatei maghiare au năvălit în sate românești ca într-un teritoriu cucerit prin teroare. Casele au fost profanate, oamenii smulși din viața lor cotidiană, dezbrăcați pe stradă, jefuiți de bunurile strânse cu trudă: albituri, slănină, bani. Nu era vorba de confruntări armate, ci de o represiune crudă împotriva civililor, a bătrânilor, a femeilor și a copiilor, o populație vulnerabilă, fără arme și fără scut.
“30 Ianuarie 1919 Bandele secuieşti au omorât în Marghita, judeţul Bihor, pe Vasile Filip, candidat de preot. (“Românul”, nr. 24 din 30 ianuarie/12 februarie 1919. p. 6). În Bihor vandalismul bandelor maghiare ia proporţii. Acestea au năvălit prin sate, săvârșind atrocităţi nemaipomenite. Soldaţii unguri dezbracă pe români pe stradă, năvălesc în locuinţele lor, le iau albiturile, slănina, banii. Apoi, sergentul major Vasile Chiş a fost bătut a doua oară de soldaţii din regimentul unguresc 24, l-au purtat prin Debreţin, Puspokladany şi Oradea, l-au jefuit şi i-au furat tot ce avea acasă. La Oradea sosesc zilnic refugiaţi, fugiţi din calea ungurilor. Tot la Oradea a fost reţinut sublocotenentul Iancu Simeon. (“Românul”, nr. 25 din 1/14 februarie 1919, p. 4).”
Soarta sergentului major Vasile Chiș, bătut în mod repetat, umilit, purtat forțat prin Debrețin, Püspökladány și Oradea, jefuit până la ultima avere, ilustrează metoda: violență pentru intimidare, jaf pentru dezumanizare. La Oradea, sosirea zilnică a refugiaților români, fugiți din calea prigoanei, și reținerea sublocotenentului Iancu Simeon completează tabloul unei politici a fricii, menită să frângă voința unui popor.
Aceste fapte nu pot fi relativizate. Ele nu sunt „excese” ale istoriei, ci crime morale și materiale comise asupra unor oameni care nu ceruseră decât dreptul de a trăi în demnitate pe pământul lor. Uciderea unui candidat de preot, simbol al comunității și al speranței, a fost un mesaj de o brutalitate extremă: nimeni nu este cruțat.
Memoria zilei de 30 ianuarie 1919 ne obligă. Ne obligă să spunem adevărul despre suferința românilor din Bihor, să cinstim victimele și să reafirmăm un principiu simplu și nepieritor: demnitatea umană nu poate fi zdrobită prin teroare. Din cenușa acelor zile s-a născut hotărârea de a merge înainte, cu fruntea sus, pentru dreptate, unitate și libertate națională.
