În iarna frământată a anului 1919, la doar câteva luni după proclamarea Unirii, pământul Bihorului a fost udat de sângele unui tânăr preot român. La 14 februarie 1919, în localitatea Dijir, părintele Mihai Dănilă a fost bătut, schingiuit și împușcat, apoi aruncat într-un șanț. „Vina” sa: a rostit rugăciuni pentru România Mare și a sfințit tricolorul românesc.
Născut la 14 noiembrie 1888 în Tiream, într-o familie de țărani vrednici, Mihai Dănilă și Ana Maroșan, tânărul Mihai a crescut într-un mediu în care credința și conștiința națională se împleteau firesc. Fratele său mai mare, Augustin Dănilă, avea să devină preot-profesor, consolidând în familie vocația slujirii.
Școala primară o urmează la Carei, sub îndrumarea dascălului George Pteancu, iar studiile secundare la Oradea. Parcursul său teologic a fost marcat de obstacole: exmatriculat succesiv de la Academia Teologică din Oradea și de la cea greco-catolică din Satu Mare, își continuă formarea la Ungvár (Ujgorod), unde absolvă Teologia. Aceste episoade nu l-au frânt; dimpotrivă, i-au întărit caracterul.
Hirotonit în 1913, este trimis capelan în Chereluș, județul Arad, lângă protopopul Târziu, și el martir ulterior. Mai târziu este transferat la Dijir, unde, pe lângă misiunea pastorală, îndeplinește și rolul de învățător, devenind un îndrumător al comunității românești. Se căsătorește cu Sabina Tămaș, fiica parohului din Popești, Vasile Tămaș, legându-și destinul de o familie devotată Bisericii și neamului.
Anul 1919 a fost unul al tensiunilor violente în Transilvania și Partium. După prăbușirea imperiului austro-ungar și afirmarea voinței de unire a românilor, numeroase comunități românești au fost supuse represiunilor. Clerul român, prin influența sa morală și națională, devenise o țintă directă.
Părintele Mihai Dănilă a fost acuzat că a binecuvântat tricolorul și că a rostit rugăciuni pentru România Mare. Pentru autoritățile și forțele ostile idealului unirii, acestea nu erau simple gesturi liturgice, ci acte de afirmare națională. În logica represiunii, credința și identitatea deveneau capete de acuzare.
La 14 februarie 1919, părintele este arestat, bătut și torturat. În cele din urmă, este împușcat și abandonat într-un șanț. Moartea sa nu a fost rezultatul unui accident de război, ci un act deliberat de intimidare, menit să înfricoșeze populația românească.
Înmormântat inițial la 16 februarie 1919 în Dijir, trupul său este ulterior exhumat de familia Tămaș și reînhumat cu cinste la Popești, ca un martir al neamului. Gestul familiei nu a fost doar unul de pietate, ci o reafirmare a demnității sale și a cauzei pentru care a murit.
Moartea părintelui Mihai Dănilă trebuie înțeleasă în cheia epocii: o perioadă în care Biserica românească a fost nu doar instituție religioasă, ci și bastion al identității naționale. Sfințirea tricolorului și rugăciunea pentru România Mare reprezentau acte de solidaritate spirituală cu idealul unității.
Jertfa sa se înscrie în rândul preoților și intelectualilor români care au plătit cu viața pentru convingerile lor. El nu a purtat armă, nu a condus o revoltă, nu a instigat la violență. A slujit altarul, a educat copiii și a rostit rugăciuni. În contextul represiunii, acestea au fost suficiente pentru a-l transforma în țintă.
Astăzi, la peste un secol de la acele evenimente, numele lui Mihai Dănilă rămâne legat de ideea de fidelitate, față de credință, față de comunitate, față de neam. Martiriul său nu este doar o pagină de istorie locală, ci o mărturie despre prețul plătit de generații întregi pentru afirmarea identității românești în Transilvania.
14 februarie 1919 nu este doar data unei morți, ci data unei jertfe care a întărit conștiința unei comunități. În fața violenței, părintele Mihai Dănilă a rămas ceea ce fusese întreaga sa viață: slujitor al lui Dumnezeu și al neamului său.
