La numai câteva săptămâni după proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 Decembrie 1918, începutul anului 1919 a găsit vestul țării într-o stare tensionată, dominată de incertitudine, propagandă și confruntări armate. În lunile ianuarie–februarie plutea încă, în anumite cercuri politice și militare de la Budapesta, iluzia menținerii „Ungariei Mari”, alimentată de o atmosferă ostilă față de românii care își afirmaseră dreptul la autodeterminare.
21 februarie 1919 – Aradul sub presiune
În ziua de 21 februarie 1919, la Arad sosește generalul francez Gondrecourt, noul comandant militar al trupelor aliate din zonă. Pentru românii ardeleni, prezența unui reprezentant al Antantei părea o garanție a respectării principiilor proclamate de președintele american Woodrow Wilson și asumate la Conferința de Pace de la Paris: dreptul popoarelor la autodeterminare și recunoașterea voinței majorității.
Realitatea din teren s-a dovedit însă mult mai dură.
Generalul maghiar Károly Soós, comandant militar al forțelor ungare din regiune, a dispus desființarea Gărzilor Naționale Române, structuri formate pentru menținerea ordinii și apărarea comunităților românești, și a ordonat ocuparea sediului Consiliului Național Român din Arad. Acest consiliu era expresia legitimă a voinței românilor ardeleni, continuator al structurilor care organizaseră Marea Adunare de la Alba Iulia.
Gestul nu a fost unul administrativ, ci unul simbolic și politic: o încercare de a lovi în autoritatea românească locală și de a submina procesul de integrare a Transilvaniei în statul român.
Abuzuri și teroare în județ
În județ, formațiuni militare maghiare au trecut la acte de intimidare, abuzuri și crime împotriva populației românești. Era o perioadă în care ordinea veche se prăbușea, iar cea nouă nu era încă consolidată. În acest vid de putere, comunitățile românești au fost ținta unor presiuni menite să le slăbească voința și să le descurajeze speranța.
Prefectul român al județului, Iustin Marsieu, a protestat ferm față de aceste abuzuri. Demersurile sale către comandamentul aliat, reprezentat de generalul Gondrecourt, exprimau nu doar indignarea personală, ci vocea unei întregi comunități care își apăra drepturile dobândite prin jertfă și voință democratică.
Cu toate acestea, generalul francez nu a intervenit decisiv. Mai mult, în fața amenințărilor la adresa prefectului, l-a sfătuit pe acesta să părăsească orașul, oferindu-i protecție militară pentru retragere. Pentru românii ardeleni, acest gest a fost perceput ca o dezamăgire: idealurile proclamate în marile capitale europene păreau să se lovească de realitățile geopolitice și de calculele diplomatice.
Demnitatea românească în fața încercării
Evenimentele din 21 februarie 1919 nu au însemnat însă o capitulare morală. Dimpotrivă. Ele au întărit convingerea că Unirea nu putea fi apărată doar prin declarații și rezoluții, ci prin organizare, solidaritate și, la nevoie, prin jertfă.
Românii din Arad și din întregul vest al Transilvaniei au rămas statornici în hotărârea lor. Gărzile desființate formal au continuat, în multe locuri, să existe în spirit; Consiliile Naționale au rămas puncte de coeziune; iar credința în dreptatea cauzei românești a devenit mai puternică tocmai prin adversitate.
Istoria a demonstrat că acele presiuni nu au putut întoarce cursul voinței naționale. În lunile următoare, Armata Română a intervenit pentru a asigura stabilitatea și a proteja populația, iar procesul de integrare a Transilvaniei în statul român a devenit ireversibil.
O lecție a istoriei
21 februarie 1919 rămâne o zi simbolică pentru Arad și pentru Transilvania: o zi în care s-a văzut limpede că libertatea nu este doar proclamată, ci apărată; că idealurile naționale nu sunt doar cuvinte, ci angajamente asumate în fața istoriei.
În fața presiunilor, românii nu au renunțat. Au rămas ancorați în hotărârea exprimată la Alba Iulia și în credința că dreptatea istorică, chiar dacă întârzie, nu poate fi înfrântă.
Astfel de momente ne amintesc că statul român modern s-a clădit nu doar prin tratate și negocieri, ci prin demnitatea și curajul celor care, în clipe grele, au ales să nu-și plece fruntea.
