La 22 februarie 1269, într-un act de danie emis de regele maghiar Ștefan al V-lea, apare consemnat pentru prima dată numele “Castrum Deva“, moment care marchează prima atestare documentară a Cetății Deva. Dincolo de formula juridică rece a cancelariei medievale, acest înscris fixează în istorie o fortificație care avea să devină una dintre cheile de boltă ale Transilvaniei.
Documentul amintește de luptele purtate „sub cetatea Deva”, într-un context militar ce subliniază deja importanța strategică a locului. Așezată pe un con vulcanic izolat, dominând Valea Mureșului și deschiderile către Valea Streiului și Ținutul Pădurenilor, cetatea controla rute comerciale și culoare de trecere esențiale. Nu întâmplător, pe la poalele dealului trecea vechiul „Drum al Sării”, arteră economică vitală încă din Antichitate.
Însă istoria acestui loc nu începe în 1269. Dealul Cetății păstrează urme de locuire din neolitic și epoca bronzului, iar dacii au fost cei care au consolidat aici un important punct de apărare și observație. Numele Deva este pus în legătură cu termenul dacic „dava”, însemnând cetate, prezent în numeroase toponime din spațiul carpato-danubian. Astfel, înainte de a fi Castrum Deva în documentele medievale, locul a fost, cel mai probabil, o „dava” a strămoșilor noștri, o fortificație a lumii dacice ce veghea asupra văilor și drumurilor.
Romanii, după cucerirea Daciei, au intuit la rândul lor valoarea strategică a înălțimii și au întărit fortificațiile, integrând zona în sistemul defensiv și comercial al provinciei. Apoi, după retragerea administrației romane și în tumultul migrațiilor, istoria cetății intră într-un con de umbră, pentru a reapărea documentar în secolul al XIII-lea.
Din 1269 înainte, Cetatea Devei devine martoră și participantă activă la marile frământări ale Transilvaniei. În 1444, Iancu de Hunedoara o primește în stăpânire, consolidând rolul ei militar și economic. Sub autoritatea sa și a urmașilor săi, cetatea și târgul de la poale capătă o importanță sporită. De-a lungul veacurilor, voievozi și principi ardeleni au locuit între zidurile sale, iar fortificația a cunoscut asedii, refaceri și transformări.
A fost loc de apărare în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, a fost vizitată de împărați habsburgi și a suferit distrugeri dramatice, precum explozia din 13 august 1849, când magazia de pulbere a aruncat în aer o mare parte a zidurilor. Dar, asemenea istoriei românilor înșiși, Cetatea Devei a renăscut de fiecare dată din ruină.
Prima atestare documentară din 22 februarie 1269 nu este doar o dată într-un hrisov medieval. Este certificatul de naștere scris al unei cetăți care sintetizează continuitatea locuirii, voința de apărare și demnitatea unei comunități. De pe înălțimea sa, Deva a privit veacurile trecând, imperii ridicându-se și prăbușindu-se, dar a rămas statornică, strajă peste inima Transilvaniei.
Astăzi, când rostim această dată, nu evocăm doar o mențiune arhivistică, ci afirmăm apartenența noastră la o istorie adâncă, temeinică, scrisă în piatră și sânge. Cetatea Devei nu este doar un monument; este un simbol al permanenței românești pe aceste meleaguri și o mărturie vie a rădăcinilor noastre care coboară din vechime și urcă, neclintite, spre viitor.
