18 Mai 1942 Comuna Vânători . Refugiatul Golban Avram, în 18 Mai 1942 a fost bătut până la sânge de jandarmi şi apoi a stat ascuns prin pădure. Vina lui este că a protestat de ce nu i se dă raţia de făină în întregime.

La 18 mai 1942, în comuna Vânători, într-o Românie apăsată de lipsurile războiului și de nedreptățile vremii, refugiatul Golban Avram a devenit una dintre acele figuri anonime ale suferinței românești pe care istoria oficială le amintește prea rar. Nu a ridicat arme, nu a condus revolte și nu a cerut privilegii. A cerut doar ceea ce i se cuvenea: rația întreagă de făină pentru supraviețuire. Pentru acest gest simplu, omenesc și drept, a fost bătut până la sânge de jandarmi și silit apoi să se ascundă prin pădure, ca un fugar în propria țară.

Drama lui Golban Avram reflectă una dintre cele mai grele perioade din istoria poporului român. Anul 1942 găsea România prinsă în vâltoarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Foametea, lipsurile și nesiguranța apăsau greu asupra satelor și orașelor. Mii de români refugiați din teritoriile sfâșiate de ocupații și dictaturi străine trăiau în condiții cumplite, depinzând de ajutoare puține și de bunăvoința autorităților. În acele vremuri tulburi, o bucată de pâine însemna viață.

Golban Avram nu a protestat din răzvrătire, ci din disperarea celui care vede nedreptatea coborând asupra celor lipsiți de apărare. Faptul că un om refugiat, probabil deja alungat de vitregiile istoriei, a fost pedepsit cu brutalitate pentru că a cerut hrana promisă arată cât de adâncă putea deveni ruptura dintre autoritate și suferința poporului. Loviturile primite nu au căzut doar asupra unui singur om, ci asupra demnității tuturor celor umiliți de abuz și nepăsare.

Imaginea acestui român rănit, ascuns prin pădure pentru a scăpa de prigonitori, amintește de vechile pagini de suferință ale neamului nostru. De-a lungul istoriei, românii simpli au fost adesea siliți să îndure foamete, asuprire și violență, dar au continuat să reziste prin credință, răbdare și dorința de dreptate. În astfel de oameni simpli se găsește adevărata coloană vertebrală a națiunii române.

Astăzi, când privim înapoi spre asemenea episoade, avem datoria morală de a nu lăsa uitarea să acopere suferințele celor fără nume din documentele vremii. Istoria nu este alcătuită doar din regi, generali și tratate, ci și din lacrimile refugiaților, din foamea copiilor și din curajul celor care au îndrăznit să spună că nedreptatea nu poate fi acceptată în tăcere.

Povestea lui Golban Avram rămâne un simbol al luptei pentru demnitate umană și dreptate socială. Ea ne amintește că iubirea de neam și de țară nu înseamnă doar mândrie și glorii, ci și respect pentru suferința românilor care au purtat pe umeri greutățile istoriei. Un popor care își uită durerile riscă să își piardă memoria, iar un neam fără memorie devine vulnerabil în fața nedreptăților viitorului.

Articolul 18 Mai 1942 – Comuna Vânători . Refugiatul Golban Avram, în 18 Mai 1942 a fost bătut până la sânge de jandarmi şi apoi a stat ascuns prin pădure apare prima dată în Glasul.info.

La 18 mai 1904, în paginile cotidianului budapestan Budapesti Hírlap, apărea un articol care spunea mai mult despre frica elitei maghiare față de identitatea românească decât despre presupusa „unitate” a Regatului Ungariei. Autorul, publicistul șovin Gusztáv Beksics, apropiat al cercurilor politice ale lui Kálmán Tisza, recunoștea indirect un adevăr istoric pe care politica de maghiarizare nu l-a putut învinge: românii ardeleni puteau învăța limba maghiară, dar nu își puteau lepăda sufletul românesc.

În articolul său, Beksics admitea cu amărăciune că „agitatorii daco-români” și slovacii cunoșteau foarte bine limba maghiară, iar clasele culte ale românilor vorbeau limba oficială a statului ungar. Și totuși, aceștia nu aderau la „cauza națională maghiară”. Această constatare reprezintă, peste timp, o mărturie involuntară a rezistenței spirituale și culturale a românilor din Transilvania.

La începutul secolului XX, autoritățile de la Budapesta intensificaseră politica de deznaționalizare a popoarelor nemaghiare din imperiu. Școala, administrația și viața publică deveniseră instrumente de presiune identitară. Limba maghiară era impusă cu forța, numele românești erau deformate, iar elitele românești erau privite cu suspiciune pentru simplul fapt că își apărau neamul și credința.

Dar românii ardeleni au demonstrat atunci o lecție istorică de demnitate: poți fi obligat să înveți limba stăpânirii, însă nu poți fi silit să renunți la memoria strămoșilor tăi. Intelectualii români ai vremii, preoți, profesori, avocați, gazetari,cunoșteau limba maghiară tocmai pentru a putea lupta mai eficient împotriva nedreptăților. Ei au folosit cultura, presa și cuvântul scris ca arme ale supraviețuirii naționale.

În realitate, ceea ce numeau cercurile șovine de la Budapesta „agitație daco-română” era însăși dorința legitimă a românilor de a exista ca națiune. Era lupta pentru dreptul la școală românească, pentru libertatea bisericii, pentru reprezentare politică și pentru respectarea identității naționale într-un stat care încerca să transforme popoarele istorice ale Transilvaniei într-o masă uniformizată.

Articolul din 18 mai 1904 rămâne astăzi un document revelator. El arată că, în ciuda presiunilor uriașe, românii nu au fost asimilați. Au rămas români prin limbă, credință și conștiință. Din această rezistență s-a născut mai târziu idealul Marii Uniri de la 1918, când milioane de români au demonstrat că identitatea unui popor nu poate fi distrusă prin decrete și propagandă.

Istoria acelor vremuri ne amintește că libertatea națională nu a fost primită în dar. Ea a fost apărată prin sacrificiul generațiilor care au refuzat să își uite rădăcinile. Iar mărturia involuntară a lui Gusztáv Beksics confirmă, fără să vrea, un adevăr etern: românismul din Transilvania a supraviețuit tuturor încercărilor de deznaționalizare deoarece era întemeiat pe o conștiință vie, profundă și de neclintit.

Articolul 18 Mai 1904 – Jurnalistul ungur Gustav Beksics: “Stăpânirea limbii nu face pe nimeni maghiar… Tocmai agitatorii daco-români și slovacii cunosc cât se poate de bine limba maghiară” apare prima dată în Glasul.info.

Prăbușirea unui regim și haosul adus de bolșevism în Ungaria

Ziua de 21 martie 1919 rămâne un moment de cotitură dramatic în istoria Europei Centrale, când statul maghiar, slăbit de înfrângerea din Primul Război Mondial, a fost aruncat într-o criză profundă de conducere și identitate. În centrul acestui colaps s-a aflat figura controversată a lui Mihály Károlyi, un lider care, în loc să ofere stabilitate și direcție, a demonstrat o lipsă evidentă de fermitate în fața provocărilor istorice.

După prezentarea Notei Vix de către Antantă la 20 martie 1919, o cerere drastică de retragere militară ce prefigura noi granițe nefavorabile, guvernul maghiar a intrat într-o stare de paralizie. Prim-ministrul Dénes Berinkey și Károlyi s-au dovedit incapabili să ia o decizie clară: nici nu au acceptat, dar nici nu au avut curajul să respingă ultimatumul. Această indecizie a fost fatală.

Demisia lui Berinkey a declanșat o reacție în lanț. Károlyi, în loc să apere statul, a ales să predea puterea, mizând naiv pe social-democrați. În realitate, aceștia conspirau deja cu comuniștii conduși de Béla Kun. Astfel, în doar câteva ore, Ungaria a fost transformată într-un experiment radical: Republica Sovietică Ungară.

Această tranziție nu a fost rezultatul unei voințe populare clare, ci mai degrabă consecința directă a slăbiciunii politice și a lipsei de caracter a lui Károlyi. În loc să reziste presiunilor externe și să negocieze cu demnitate, el a abandonat conducerea țării, lăsând-o pradă unui regim extremist care a instaurat teroarea și haosul.

Ironia istoriei face ca același Károlyi să devină rapid victimă a propriilor decizii: arestat de regimul comunist chiar în prima zi, el fuge ulterior în exil, părăsind definitiv Ungaria. Această fugă simbolizează nu doar un eșec personal, ci și o abandonare a responsabilității față de propriul popor.

În contrast, România a demonstrat claritate strategică și voință politică. La 10 aprilie 1919, armata română a intervenit pentru a preveni extinderea bolșevismului și pentru a apăra integritatea Transilvaniei. Această acțiune a contribuit decisiv la stabilizarea regiunii și la înfrângerea regimului lui Béla Kun.

Ulterior, forțe conservatoare și naționale, printre care Miklós Horthy și István Bethlen, au încercat să reconstruiască statul maghiar din ruinele lăsate de experimentul comunist și de conducerea defectuoasă a lui Károlyi.

Privind retrospectiv, evenimentele din martie 1919 reprezintă un exemplu clar al modului în care lipsa de fermitate și viziune a unui lider poate duce la prăbușirea unui stat. Károlyi nu doar că nu a apărat interesele Ungariei, dar a facilitat, prin indecizie și naivitate, instaurarea unui regim care a adus suferință propriului popor.

Pentru România, acest moment istoric subliniază importanța unei conduceri puternice și a unei politici externe ferme. Lecția este clară: în fața marilor provocări, națiunile supraviețuiesc nu prin compromisuri slabe, ci prin curaj, unitate și luciditate strategică.

Articolul 21 Martie 1919 – Prim-ministrul maghiar Mihály Károlyi precizează într-o alocuțiune adresată poporului că nu poate accepta pierderile teritoriale cerute de puterile Antantei, și predă puterea unui guvern de stânga radical, condus de comunistul Béla Kun apare prima dată în Glasul.info.

Pe 17 martie 1848, în plin vârtej al revoluțiilor europene, vocea lui Kossuth Lajos răsuna puternic în Regatul Ungariei, purtând cu sine idealurile libertății, dar și umbrele unei viziuni exclusiviste. În timp ce pentru unii această perioadă a însemnat trezirea conștiinței naționale și lupta pentru drepturi, pentru românii din Transilvania mesajul a fost unul alarmant, chiar amenințător.

Declarația atribuită lui Kossuth,conform căreia libertatea și egalitatea ar implica absorbția altor popoare de către elementul maghiar, reflectă o realitate dureroasă a epocii: idealurile revoluționare nu erau întotdeauna universale. În locul unei Europe a popoarelor egale, se contura uneori o Europă a dominației naționale, în care identitatea celor mai puternici risca să fie impusă celorlalți.

Pentru români, care formau majoritatea populației în Transilvania, dar nu beneficiau de recunoaștere politică egală, aceste idei nu puteau fi acceptate. Ele intrau în contradicție directă cu propriile aspirații de libertate, drepturi și afirmare națională. În același an, românii aveau să-și exprime clar voința la Adunarea de la Blaj din 1848, unde mii de oameni au cerut egalitate în drepturi, recunoaștere națională și respect pentru limba și cultura română.

Spiritul patriotic românesc s-a format și întărit tocmai în fața acestor provocări. Nu din dorința de dominație asupra altora, ci din nevoia de a supraviețui ca națiune. Figuri precum Avram Iancu au devenit simboluri ale rezistenței și demnității, apărând drepturile românilor într-un context tensionat și adesea ostil.

Evenimentele din 1848 ne arată că libertatea adevărată nu poate exista fără respect reciproc între popoare. Lecția pe care o putem desprinde astăzi este clară: patriotismul autentic nu înseamnă excluderea sau asimilarea altora, ci afirmarea propriei identități în armonie cu diversitatea.

Astfel, 17 martie 1848 rămâne nu doar o dată istorică, ci un moment de reflecție asupra sensului libertății și al demnității naționale. Pentru români, este o amintire a luptei pentru drepturi și a curajului de a spune „nu” oricărei forme de dominație, reafirmând, peste timp, valorile care stau la baza unei națiuni unite și demne.

Asta a însemnat “Revoluția maghiară de la 1848” pentru românii din Ardeal și Banat și de pe teritoriul Ungariei de astăzi, însă prea puțini dintre românii care se înghesuie azi să felicite “15 Martie 1848” mai înțeleg asta din păcate. Au ajuns unii dintre români să felicite în mod public și deschis genocidul etnic antiromânesc declanșat la 15 martie 1848!

Articolul 17 Martie 1848, Kossuth Lajos: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!” apare prima dată în Glasul.info.

La 2 martie 1911, în satul Sâncel, pe valea Târnavei Mici, s-a consumat unul dintre acele episoade aparent mărunte, dar cu o încărcătură istorică uriașă, care definesc lupta românilor pentru demnitate și identitate. Un preot ortodox român și 32 de țărani au fost amendați cu suma împovărătoare de 1320 de coroane pentru un „delict” care, în ochii stăpânirii austro-ungare, era grav: au cântat „Deșteaptă-te, române!”.

Pentru românii ardeleni de la începutul secolului al XX-lea, cântecul nu era doar muzică. Era rugăciune, jurământ și manifest politic. Într-un imperiu care își construise dominația pe negarea identităților naționale ale popoarelor subjugate, orice afirmare românească era privită ca o amenințare. Tricolorul românesc, cântecele patriotice, cărțile tipărite în limba română, adunările culturale și religioase cu mesaj național, toate erau considerate pericole ce trebuiau suprimate.

În acest context, gestul preotului și al țăranilor din Sâncel capătă o forță simbolică extraordinară. Ei nu au ridicat arme, nu au chemat la revoltă, nu au incendiat instituții. Au cântat. Au rostit, prin vers și melodie, adevărul identității lor: că sunt români și că nu acceptă să fie reduși la tăcere. Pentru administrația austro-ungară, acest act pașnic a fost suficient pentru a declanșa pedeapsa.

Amenda de 1320 de coroane nu era doar o sancțiune financiară. Era o metodă de intimidare, o încercare de a zdrobi moralul unei comunități rurale, de a transmite un mesaj clar: cine îndrăznește să își afirme românitatea va plăti. Imperiul pedepsea nu doar oamenii, ci însăși ideea de a fi român. Era o politică sistematică de deznaționalizare, aplicată cu brutalitate administrativă și susținută de interdicții culturale severe.

Și totuși, asemenea represiunii de la Sâncel, istoria dovedește că aceste măsuri nu au reușit să stingă conștiința națională. Dimpotrivă, fiecare amendă, fiecare carte interzisă, fiecare cântec pedepsit a adăugat o cărămidă la edificiul rezistenței românești. Țăranii și preoții, oamenii simpli ai satelor transilvănene, au devenit purtători ai unei lupte tăcute, dar neînfrânte.

Evenimentul din 2 martie 1911 este o mărturie limpede că libertatea României nu s-a născut doar în marile săli de tratative sau pe câmpurile de luptă, ci și în curțile satelor, lângă biserici, în glasurile celor care au avut curajul să cânte atunci când li se cerea să tacă.

Sâncelul rămâne astfel un simbol al demnității românești, iar preotul și cei 32 de țărani amendați devin, peste timp, martori ai unei adevăruri fundamentale: identitatea nu poate fi suprimată prin amenzi, interdicții sau teroare administrativă. Ea supraviețuiește prin credință, cultură și curaj, iar „Deșteaptă-te, române!” a fost, în 1911, exact acest strigăt de trezire națională.

Articolul 2 Martie 1911 – Sâncel, Târnava Mică: Preotul și 32 de țărani sunt amendați cu 1320 coroane. Au cântat Deșteaptă-te române apare prima dată în Glasul.info.

La numai câteva săptămâni după proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 Decembrie 1918, începutul anului 1919 a găsit vestul țării într-o stare tensionată, dominată de incertitudine, propagandă și confruntări armate. În lunile ianuarie–februarie plutea încă, în anumite cercuri politice și militare de la Budapesta, iluzia menținerii „Ungariei Mari”, alimentată de o atmosferă ostilă față de românii care își afirmaseră dreptul la autodeterminare.

21 februarie 1919 – Aradul sub presiune

În ziua de 21 februarie 1919, la Arad sosește generalul francez Gondrecourt, noul comandant militar al trupelor aliate din zonă. Pentru românii ardeleni, prezența unui reprezentant al Antantei părea o garanție a respectării principiilor proclamate de președintele american Woodrow Wilson și asumate la Conferința de Pace de la Paris: dreptul popoarelor la autodeterminare și recunoașterea voinței majorității.

Realitatea din teren s-a dovedit însă mult mai dură.

Generalul maghiar Károly Soós, comandant militar al forțelor ungare din regiune, a dispus desființarea Gărzilor Naționale Române, structuri formate pentru menținerea ordinii și apărarea comunităților românești, și a ordonat ocuparea sediului Consiliului Național Român din Arad. Acest consiliu era expresia legitimă a voinței românilor ardeleni, continuator al structurilor care organizaseră Marea Adunare de la Alba Iulia.

Gestul nu a fost unul administrativ, ci unul simbolic și politic: o încercare de a lovi în autoritatea românească locală și de a submina procesul de integrare a Transilvaniei în statul român.

Abuzuri și teroare în județ

În județ, formațiuni militare maghiare au trecut la acte de intimidare, abuzuri și crime împotriva populației românești. Era o perioadă în care ordinea veche se prăbușea, iar cea nouă nu era încă consolidată. În acest vid de putere, comunitățile românești au fost ținta unor presiuni menite să le slăbească voința și să le descurajeze speranța.

Prefectul român al județului, Iustin Marsieu, a protestat ferm față de aceste abuzuri. Demersurile sale către comandamentul aliat, reprezentat de generalul Gondrecourt, exprimau nu doar indignarea personală, ci vocea unei întregi comunități care își apăra drepturile dobândite prin jertfă și voință democratică.

Cu toate acestea, generalul francez nu a intervenit decisiv. Mai mult, în fața amenințărilor la adresa prefectului, l-a sfătuit pe acesta să părăsească orașul, oferindu-i protecție militară pentru retragere. Pentru românii ardeleni, acest gest a fost perceput ca o dezamăgire: idealurile proclamate în marile capitale europene păreau să se lovească de realitățile geopolitice și de calculele diplomatice.

Demnitatea românească în fața încercării

Evenimentele din 21 februarie 1919 nu au însemnat însă o capitulare morală. Dimpotrivă. Ele au întărit convingerea că Unirea nu putea fi apărată doar prin declarații și rezoluții, ci prin organizare, solidaritate și, la nevoie, prin jertfă.

Românii din Arad și din întregul vest al Transilvaniei au rămas statornici în hotărârea lor. Gărzile desființate formal au continuat, în multe locuri, să existe în spirit; Consiliile Naționale au rămas puncte de coeziune; iar credința în dreptatea cauzei românești a devenit mai puternică tocmai prin adversitate.

Istoria a demonstrat că acele presiuni nu au putut întoarce cursul voinței naționale. În lunile următoare, Armata Română a intervenit pentru a asigura stabilitatea și a proteja populația, iar procesul de integrare a Transilvaniei în statul român a devenit ireversibil.

O lecție a istoriei

21 februarie 1919 rămâne o zi simbolică pentru Arad și pentru Transilvania: o zi în care s-a văzut limpede că libertatea nu este doar proclamată, ci apărată; că idealurile naționale nu sunt doar cuvinte, ci angajamente asumate în fața istoriei.

În fața presiunilor, românii nu au renunțat. Au rămas ancorați în hotărârea exprimată la Alba Iulia și în credința că dreptatea istorică, chiar dacă întârzie, nu poate fi înfrântă.

Astfel de momente ne amintesc că statul român modern s-a clădit nu doar prin tratate și negocieri, ci prin demnitatea și curajul celor care, în clipe grele, au ales să nu-și plece fruntea.

Articolul 21 februarie 1919 – Generalul Karoly Soos a dispus la Arad desfiinţarea Gărzilor Naţionale Române şi ocuparea sediului Consiliului Naţional Român apare prima dată în Glasul.info.

La 20 februarie 1919, pământul Bihorului a fost udat cu lacrimi și sânge românesc. Într-o vreme de cumpănă pentru neamul nostru, când hotarele abia își căutau dreptatea după Marea Unire, satele românești din această parte de țară au fost supuse unor acte de cruzime greu de cuprins în cuvinte. Relatările apărute în ziarul Românul din 7/20 februarie 1919 consemnează o pagină dureroasă, dar grăitoare pentru tăria sufletului românesc.

În comuna Ceciche (n.r. actual comuna Țețchea, jud. Bihor) , frații Teodor și Gașpar Corb au căzut victime ale violenței, iar mama lor, rănită încercând să-și apere copiii, a fost dusă la spitalul din Oradea. La Gurbediu, casele au fost devastate, iar nevinovăția pruncilor a fost batjocorită fără milă. La Chizar, preotul Dănilă a fost ucis, iar în Marginea, preotul Alexandru Mărcuș a fost jefuit chiar în biserică, loc al păcii și al mângâierii sufletești.

În Suburbul de Jos, protopopul Petru Cupșa a fost schingiuit, iar în Tileagd, protopopul Munteanu a scăpat ca prin minune, fugind peste garduri și trecând Crișul înot pentru a-și salva viața. În Vașcău, un alt protopop, bolnav, era păzit de soldați, în timp ce intelectuali români, învățătorul Vasile Sala, Mihai Popa și dr. Ciurdariu, au fost arestați și duși sub escortă la Oradea.

Aceste fapte nu sunt doar episoade izolate de violență. Ele trebuie înțelese în contextul frământărilor ce au urmat prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și afirmării dreptului românilor la unitate națională. În acele luni tulburi, când Transilvania își afirmase voința de unire cu România, în unele zone au izbucnit represalii și conflicte, alimentate de tensiuni politice și militare.

Și totuși, dincolo de suferință, 20 februarie 1919 rămâne o zi a demnității românești. Preoți, învățători, țărani și copii, toți au fost puși la încercare. Dar credința, limba și conștiința lor națională nu au putut fi zdrobite. În fața asupririi, românii bihoreni au dovedit că dragostea de neam și de dreptate este mai puternică decât frica.

Astăzi, privind în urmă, nu suntem chemați la ură, ci la memorie și responsabilitate. Jertfa celor căzuți ne amintește că libertatea și unitatea nu sunt daruri gratuite ale istoriei, ci roade ale curajului și statorniciei. În Bihor, la 20 februarie 1919, s-a scris o pagină de suferință, dar și una de neclintită credință în destinul românesc.

Să le cinstim memoria prin adevăr, prin solidaritate și prin păstrarea vie a conștiinței naționale.

Articolul 20 Februarie1919 – În Bihor uciderile se ţin lanț: în comuna Ceciche, soldaţii republicani maghiari au împuşcat pe Teodor Corb, iar pe fratele său, Gaşpar, de paisprezece ani, l-au străpuns cu baioneta apare prima dată în Glasul.info.

20 Ianuarie 1920 – Guvernele României, Cehoslovaciei și Regatului sârbilor, croaților și slovenilor cer Conferinței ambasadorilor să interzică revenirea pe tronul Ungariei a habsburgilor, subliniind că ei nu vor tolera o asemenea tentativă

La 20 ianuarie 1920, România, alături de Cehoslovacia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, a transmis Conferinței Ambasadorilor un mesaj ferm și lipsit de echivoc: revenirea Habsburgilor pe tronul Ungariei era inacceptabilă. Poziția comună a acestor state tinere, consolidate prin jertfă și voință națională, exprima apărarea hotărâtă a noii ordini europene născute din victoria dreptului popoarelor la autodeterminare.

Pentru România, această luare de poziție era mai mult decât un act diplomatic; era o garanție de securitate și demnitate națională. După Marea Unire din 1918, stabilitatea regională și respectarea tratatelor deveniseră condiții esențiale pentru pace. Orice tentativă de restaurare habsburgică risca să redeschidă rănile trecutului imperial și să submineze echilibrul obținut cu greu.

Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă)

“Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României,  formată în 1920 și 1921, pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon care prevedea că partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei intrau în cadrul Regatului Sârbilor, Slovacia și Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – era cedată Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului reveneau României) și pentru a împiedica întoarcerea la putere a Casei de Habsburg.

Mica Înțelegere, inițiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizație de securitate regională, a apărut prin semnarea succesivă de convenții bilaterale de alianțe între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 august 1920), România și Cehoslovacia (Convenția de alianță defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) respectiv România și Iugoslavia (7 iunie 1921).”

Referitor la aceste tratate, omul politic Take Ionescu se simțea dator să explice astfel semnarea tratatelor de către România:

„Un război nu se termină cu semnarea tratatelor de pace. El se continuă chiar în sufletele popoarelor, iar datoria oamenilor de stat este de a crea și menține o stare a lucrurilor care să convingă pe cei ce ar năzui să răstoarne ordinea nou stabilită de lipsa de sens și chiar de pericolul unei asemenea încercări” (Take Ionescu)

Solidaritatea dintre cele trei state a prefigurat spiritul Micii Înțelegeri: cooperare, vigilență și responsabilitate istorică. Prin această poziție comună, România a arătat că știe să-și apere interesele nu doar prin arme, ci și prin diplomație lucidă, punând mai presus de toate libertatea națiunilor și pacea durabilă în Europa Centrală.

Articolul 20 Ianuarie 1920 – Guvernele României, Cehoslovaciei și Regatului sârbilor, croaților și slovenilor cer Conferinței ambasadorilor să interzică revenirea pe tronul Ungariei a habsburgilor, subliniind că ei nu vor tolera o asemenea tentativă apare prima dată în Glasul.info.

Ne cramponăm ipocrit, de decenii, de etichete menite să culpabilizeze poporul român, „legionarism”, „extremism”, „naționalism periculos”, dar în același timp închidem ochii la adevăratele rămășițe ale unui regim criminal care a însângerat Ardealul de Nord: cele ale horthysmului unguresc.

Sub steagul lui Miklós Horthy, simbol al fascismului maghiar, s-au petrecut unele dintre cele mai cumplite atrocități împotriva românilor și evreilor din nordul Transilvaniei, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. În urma ocupației horthyste, satele românești au fost incendiate, preoții spânzurați, țăranii uciși cu cruzime, femeile batjocorite, iar școlile românești închise. Sute de familii au fost masacrate doar pentru vina de a fi români.

Și totuși, astăzi, la peste opt decenii de la acele cumplite evenimente, același simbol sub care s-a vărsat sânge românesc flutură nestingherit pe instituții publice din România! La Satu Mare, oraș martir, care a îndurat teroarea hortystă, a fost arborată o variație a steagului folosit de armata lui Horthy în 1940, sub pretextul „autonomiei locale” și al „identității regionale”.

Cum este posibil ca un stat suveran, membru al Uniunii Europene, să accepte ca pe teritoriul său să fie ridicate simboluri care glorifică un regim fascist, vinovat de crime împotriva umanității? Cum este posibil ca România, stat al martirilor din Ip, Treznea, Moisei, Sărmașu sau Nușfalău, să nu ridice un deget împotriva acestei blasfemii?

Steagul hortyst nu este un simbol al identității locale, ci al morții, al urii și al trădării.

El poartă în faldurile sale lacrimile văduvelor și sângele celor uciși doar pentru că erau români. Să-l accepți azi în administrația locală înseamnă să scuipi pe mormintele eroilor tăi, să întorci spatele istoriei și să te lepezi de neamul din care te tragi.

Niciun stat demn din lume nu îngăduie glorificarea simbolurilor criminale. Germania nu acceptă svastica, Italia nu acceptă fasciul, iar Ungaria însăși a interzis oficial însemnele horthyste. Numai România, în buna ei credință și neglijență cronică, lasă rana să sângereze din nou, sub privirea indiferentă a celor care ar trebui să o apere.

Este datoria statului român, a Guvernului și a Parlamentului, dar mai ales a poporului conștient de sine, să spună răspicat: ajunge!

Să nu mai îngăduim batjocorirea istoriei și a memoriei celor căzuți pentru unitatea și demnitatea națională. Să cerem îndepărtarea imediată a oricărui simbol horthyst din instituțiile publice ale României și să restabilim adevărul istoric.

Ardealul de Nord nu se vinde, nu se împarte și nu se uită.
Sub tricolorul românesc s-au născut, au luptat și au murit generații întregi pentru ca noi să fim azi liberi. Iar libertatea nu înseamnă să tolerezi nedreptatea, ci să o înfrunți.
România trebuie să-și apere demnitatea și istoria, pentru că cine își uită martirii, își sapă singur mormântul.

În apărarea memoriei eroilor români din Ardealul de Nord…

Articolul Blestemul horthyst care bântuie din nou Ardealul, un afront adus memoriei martirilor români apare prima dată în Glasul.info.

16 Octombrie 1897, Ziua în care “agitația” a însemnat iubire de neam

La 16 octombrie 1897, la Orșova, un avocat român pe nume Petru Calciunar a fost dus în fața tribunalului de la Biserica Albă. Sentința? Cinci zile de închisoare și o amendă de o sută de coroane. „Crima” lui? Agitație. În aceeași zi, un alt român, Ioan Neagu din Gladna Română, a fost osândit la șase luni de închisoare pentru aceeași vină. Dar ce însemna atunci „agitația”? Nu instigare la ură, nu răzmeriță, nu trădare. Însemna, pur și simplu, a fi român și a nu-ți ascunde dragostea de țară.

În ochii stăpânirii străine, orice fir tricolor purtat la piept, orice cuvânt rostit cu demnitate despre neamul românesc, orice cântec închinat țării erau fapte primejdioase. În ochii celor care ne-au vrut robi și tăcuți, iubirea de patrie era o vină. Dar pentru noi, românii, acea vină a fost o virtute. A fost flacăra care a ținut vie conștiința națională într-o vreme când a rosti “România” era un act de curaj.

Astăzi, poate părem liberi. Dar libertatea nu înseamnă doar lipsa lanțurilor, ci și păstrarea demnității pentru care alții au suferit. Petru Calciunar și Ioan Neagu n-au ridicat arme, n-au aprins războaie, ci doar au refuzat să tacă atunci când li s-a cerut să-și uite neamul. Ei sunt dintre acei români care au înțeles că tăcerea poate ucide un popor mai repede decât sabia.

Când ne amintim de ei, nu trebuie doar să privim în trecut, ci să privim în noi înșine: mai avem astăzi curajul “agitației”? Curajul de a spune adevărul românesc atunci când ni se cere să-l ascundem sub vorbe străine? Curajul de a purta tricolorul nu doar pe haine, ci și în suflet?

Istoria nu e doar o carte veche, e o oglindă. Iar în ea se vede limpede că, de-a lungul veacurilor, românii nu au fost învinși decât atunci când au uitat să fie agitați pentru țara lor.

Glorie celor care au plătit prețul dragostei de neam cu lanțuri, umilință și temniță. Ei sunt temelia pe care s-a ridicat România noastră, cea care nu trebuie să uite niciodată că a fi român înseamnă, de fapt, a fi “vinovat” de iubire de patrie.

Articolul 16 Octombrie 1897 – Ziua când a fi român și a nu-ți ascunde dragostea de țară însemna “agitație” împotriva statului apare prima dată în Glasul.info.