18 Mai 1904 – Jurnalistul ungur Gustav Beksics: “Stăpânirea limbii nu face pe nimeni maghiar… Tocmai agitatorii daco-români și slovacii cunosc cât se poate de bine limba maghiară”
La 18 mai 1904, în paginile cotidianului budapestan Budapesti Hírlap, apărea un articol care spunea mai mult despre frica elitei maghiare față de identitatea românească decât despre presupusa „unitate” a Regatului Ungariei. Autorul, publicistul șovin Gusztáv Beksics, apropiat al cercurilor politice ale lui Kálmán Tisza, recunoștea indirect un adevăr istoric pe care politica de maghiarizare nu l-a putut învinge: românii ardeleni puteau învăța limba maghiară, dar nu își puteau lepăda sufletul românesc.
În articolul său, Beksics admitea cu amărăciune că „agitatorii daco-români” și slovacii cunoșteau foarte bine limba maghiară, iar clasele culte ale românilor vorbeau limba oficială a statului ungar. Și totuși, aceștia nu aderau la „cauza națională maghiară”. Această constatare reprezintă, peste timp, o mărturie involuntară a rezistenței spirituale și culturale a românilor din Transilvania.
La începutul secolului XX, autoritățile de la Budapesta intensificaseră politica de deznaționalizare a popoarelor nemaghiare din imperiu. Școala, administrația și viața publică deveniseră instrumente de presiune identitară. Limba maghiară era impusă cu forța, numele românești erau deformate, iar elitele românești erau privite cu suspiciune pentru simplul fapt că își apărau neamul și credința.
Dar românii ardeleni au demonstrat atunci o lecție istorică de demnitate: poți fi obligat să înveți limba stăpânirii, însă nu poți fi silit să renunți la memoria strămoșilor tăi. Intelectualii români ai vremii, preoți, profesori, avocați, gazetari,cunoșteau limba maghiară tocmai pentru a putea lupta mai eficient împotriva nedreptăților. Ei au folosit cultura, presa și cuvântul scris ca arme ale supraviețuirii naționale.
În realitate, ceea ce numeau cercurile șovine de la Budapesta „agitație daco-română” era însăși dorința legitimă a românilor de a exista ca națiune. Era lupta pentru dreptul la școală românească, pentru libertatea bisericii, pentru reprezentare politică și pentru respectarea identității naționale într-un stat care încerca să transforme popoarele istorice ale Transilvaniei într-o masă uniformizată.
Articolul din 18 mai 1904 rămâne astăzi un document revelator. El arată că, în ciuda presiunilor uriașe, românii nu au fost asimilați. Au rămas români prin limbă, credință și conștiință. Din această rezistență s-a născut mai târziu idealul Marii Uniri de la 1918, când milioane de români au demonstrat că identitatea unui popor nu poate fi distrusă prin decrete și propagandă.
Istoria acelor vremuri ne amintește că libertatea națională nu a fost primită în dar. Ea a fost apărată prin sacrificiul generațiilor care au refuzat să își uite rădăcinile. Iar mărturia involuntară a lui Gusztáv Beksics confirmă, fără să vrea, un adevăr etern: românismul din Transilvania a supraviețuit tuturor încercărilor de deznaționalizare deoarece era întemeiat pe o conștiință vie, profundă și de neclintit.