COMUNICAT DE PRESĂ
Partidul Glasul Neamului

Iașul, capitală culturală vie: pentru repunerea bustului lui Octavian Goga și declararea Copoului muzeu în aer liber

Partidul Glasul Neamului solicită public Primăriei Municipiului Iași demararea de urgență a procedurilor necesare pentru repunerea bustului poetului Octavian Goga pe amplasamentul său inițial, precum și inițierea unui proiect de declarare a zonei Copou, inclusiv întreg Bulevardul Carol I, drept muzeu în aer liber.

Această inițiativă nu este doar un act de reparație simbolică, ci o datorie culturală și morală față de patrimoniul spiritual al României. Octavian Goga reprezintă una dintre vocile fundamentale ale literaturii române, un poet al suferinței și al demnității naționale, ale cărui versuri au exprimat cu forță identitatea, aspirațiile și durerile poporului român. Opera sa nu poate fi separată de contextul istoric și de contribuția sa majoră la afirmarea conștiinței naționale.

Eliminarea sau marginalizarea simbolurilor culturale autentice sub pretexte ideologice sau politice reprezintă o practică incompatibilă cu valorile unei societăți democratice. Cultura nu trebuie supusă cenzurii de moment, ci protejată, contextualizată și pusă în valoare pentru generațiile viitoare.

Declararea Copoului și a Bulevardului Carol I drept muzeu în aer liber ar constitui un demers inovator la nivel național. Iașul, oraș-simbol al culturii românești, are oportunitatea de a deveni primul municipiu din România care creează un astfel de spațiu dedicat memoriei colective, unde personalitățile istorice și culturale sunt prezentate în mod echilibrat, fără filtrul distorsionant al ideologiilor trecătoare.

Un asemenea proiect ar permite repunerea bustului lui Octavian Goga în locul său legitim, într-un cadru legal și cultural adecvat, consolidând statutul Iașului de capitală spirituală a României. Totodată, ar transforma Copoul într-un veritabil traseu cultural, accesibil publicului larg, elevilor, studenților și turiștilor, contribuind la educația civică și la promovarea valorilor autentice.

Partidul Glasul Neamului face apel la autoritățile locale, la mediul academic și la societatea civilă să susțină acest demers, în spiritul respectului față de istorie, cultură și identitate națională.

Cultura nu se șterge. Cultura se păstrează, se înțelege și se transmite mai departe.

Partidul Glasul Neamului
Iași, România

Articolul Partidul Glasul Neamului: Solicităm Primăriei Iași să declare Copoul și întreg Bulevardul Carol I muzeu în aer liber și să repună bustul lui Octavian Goga la loc unde a fost! apare prima dată în Glasul.info.

17 August 1916 – „Nu mai sunt Carpații!” Strigătul lui Octavian Goga și jertfa României

Ziua de 17 august 1916 a rămas în istoria noastră drept clipa când România, după doi ani de cumpănă și de neutralitate, a pășit în vâlvătaia Marelui Război. Nu din ambiție de cucerire, nu din sete de glorie, ci dintr-o datorie sfântă față de istorie, față de neamul românesc despărțit de munți și de hotare străine.

În acele zile, poetul Octavian Goga, tribunul și profetul durerilor românești, ridica glasul său în paginile ziarului Epoca. El scria cu o emoție care răsuna în toate sufletele: „Carpații nu mai sunt!” Aceste cuvinte nu erau doar o metaforă poetică, ci adevărul cutremurător al unei națiuni care simțea că în sfârșit a venit ceasul unirii. Carpații, care vreme de veacuri despărțiseră Ardealul de Țara Românească și de Moldova, nu mai erau o stavilă, ci se prefăcuseră în punți de sânge și jertfă.

România intrase în război nu pentru gloria unor împărați și împărății, ci pentru împlinirea visului național: unirea tuturor românilor sub același steag. Dar acel pas istoric venea cu o cruntă tragedie: războiul nu era dorit de popor. Țăranii și muncitorii, cei care vor fi carne de tun pe fronturi, nu doreau să-și lase ogoarele, casele și familiile pentru o aventură militară. Și totuși, glasul destinului era mai puternic decât teama de moarte.

Intrarea în război a însemnat lacrimi, văduvii, orfani și sate pustiite, dar a însemnat și începutul drumului spre România Mare. Poetul Goga, cu simțirea sa profetică, vedea dincolo de tragedia imediată. El știa că numai prin jertfă se poate rupe chinga de fier care ținea Ardealul înlănțuit sub stăpânire străină.

„Nu mai sunt Carpații!”, acest strigăt rămâne ca o chemare peste timp. El înseamnă că munții nu mai pot opri dorința de unitate a românilor. Înseamnă că hotarele nu mai sunt ziduri de despărțire, ci praguri de trecere spre libertate. Înseamnă că România, chiar dacă intră în focul unui război sângeros, își află rostul ei în istorie.

“Carpaţii care ne rupeau în două, Carpaţii care ne încercuiau peste mijloc ca o chingă de fier, Carpaţii nu mai sunt. Oştirea noastră i-a mutat în Ţara Românească. Istoria românismului ajunge la o răspântie nouă… Nu ştiu ce mister al Proniei m-a învrednicit să trăiesc aceste clipe şi nu înţeleg ce bine voi fi făcut în viaţă de mi-a fost dat să ajung ziua când gura mea să poată să rostească adevărul înfricoşat: Nu mai sunt Carpaţii”. (Octavian Goga)

Astăzi, privind înapoi, vedem cu și mai multă claritate ce grea a fost jertfa acelui august 1916. Dar știm și că fără ea, fără sângele vărsat pe trecători și în tranșee, nu am fi avut ziua de 1 Decembrie 1918.

Cinste memoriei tuturor celor care, în 1916, au trecut Carpații cu arma în mână și cu credința în inimă! Ei au arătat lumii întregi că România nu luptă pentru cuceriri, ci pentru dreptate, pentru libertate și pentru împlinirea destinului său istoric.

Articolul 17 August 1916 – “Nu mai sunt Carpații!”. Asta exclama Octavian Goga la intrarea României în război apare prima dată în Glasul.info.

În data de 7 ianuarie 1917 s-a creat, la Iași, „Comitetul Național al românilor refugiați din Austro-Ungaria”, avându-i în frunte pe Vasile Lucaciu și pe Octavian Goga.

Comitetul, alcătuit din doisprezece membri, printre care Ion Nistor și Onisifor Ghibu, a semnat Declarația de război împotriva Austro-Ungariei.

În această declaraţie se exprima hotărârea de autodeterminare şi separare definitivă de Austro-Ungaria, a Transilvaniei şi Bucovinei, precum şi unirea lor cu România, patria mamă.

Onisifor Ghibu consemnează în memoriile sale că „declaraţia aceasta avea să fie făcută cunoscută în toată lumea, ea exprimând voinţa autentică a poporului român din cele două provincii”.

Conţinutul ei a fost făcut cunoscut public şi în cadrul unei mari adunări ţinută în sala Eparhială, la ea participând sute de români transilvăneni, bucovineni şi basarabeni. Manifestarea a avut loc cu încuviinţarea generalului A. Văitoianu, comisarul general al guvernului român pe lângă Directoratul general al Basarabiei.

Informaţi că în localitate se află în vizită, de câteva zile, Charles Vopicka – ministrul plenipotenţiar al S.U.A. pe lângă guvernul român de la Iaşi – (de origine ceh, în scopul de a lua contact cu conaţionalii săi, în privinţa măsurilor ce se impuneau în legătură cu formarea iminentă a Republicii Cehoslovace), organizatorii ardeleni şi bucovineni l-au invitat direct cât şi prin generalul A. Văitoianu să participe la adunarea populară românească, care avea să adopte importante hotărâri politico-naţionale.41 A fost invitat, de asemenea, R. Sarrit, consulul Franţei la Chişinău.

Deosebit de semnificativ este faptul că prima parte a serbării a fost consacrată aniversării evenimentului istoric crucial petrecut cu un an în urmă şi anume declararea autonomiei Basarabiei şi crearea Republicii Democrate Moldoveneşti, ceea ce confirmă încă o dată solidaritatea dintre mişcările româneşti pentru unitate naţională din diferite provincii istorice.

Partea a doua a programului serbării, în cadrul căreia avea să se citească Declaraţia de Unire a Transilvaniei şi Bucovinei cu România, a fost ţinută în secret până în dimineaţa zilei de 21 octombrie 1918, despre aceasta având cunoştinţă doar trei membri ai Comitetului şi anume dr. G. Baiulescu, fost primar al oraşului Braşov după eliberarea sa temporară de către armata română; dr. Ioan Nistor, profesor la Universitatea din Cernăuţi, unul dintre principalii conducători ai mişcării de eliberare naţională din Bucovina, şi dr. Onisifor Ghibu.

Cuvîntul de deschidere a fost rostit de dr. G. Baiulescu, care, după ce a adus basarabenilor omagiul românilor din Austro-Ungaria, „a abordat cu un curaj impresionant problema viitorului acestora, declarând că acest viitor urmează să se pecetluiască astăzi, aici, la Chişinău, prin singurul lor organ reprezentativ autentic, care este Comitetul Naţional.

În încheiere, G. Baiulescu a declarat că „românii din Transilvania şi Bucovina se consideră desprinşi pentru totdeauna de cătuşele care i-au ţinut veacuri de-a rândul ferecaţi de o împărăţie fără suflet şi că începând de astăzi ei se socotesc cetăţeni ai României Mari, de la Nistru până la Tisa”.

Preşedintele Comitetului Naţional a dat apoi citire Declaraţiei oficiale prin care se consfinţea marele act istoric al Unirii. O. Ghibu relatează că „întreaga sală a fost cuprinsă, la citirea acestei Declaraţii, de un delir cum nu s-a mai pomenit vreodată până aici”.

În intenţia românilor ardeleni şi bucovineni  a fost ca o manifestare similară să se organizeze în aceeaşi zi şi la Iaşi, în Piaţa Unirii, în cadrul căreia să se prezinte aceeaşi Declaraţie.

Din ordinul lui Al. Marghiloman, primul-ministru al guvernului , adunarea de la Iaşi a fost zădărnicită de poliţie. La sfârşitul manifestaţiei de la Chişinău a sosit o telegramă de la Iaşi din partea Comitetului Românilor transilvăneni şi bucovineni de aici, prin care se relata despre imposibilitatea desfăşurării proiectatei adunări naţionale. În aceeaşi telegramă se relatau unele aspecte în legătură cu reacţia „publicului, cu incidentele din Piaţa Unirii, determinate de măsurile restrictive ale guvernului filogerman condus de Al. Marghiloman.

Organizatorii ieşeni aduceau la cunoştinţa confraţilor de la Chişinău că „în clipa învălmăşelii se anunţă automobilul regal. Publicul îl opreşte şi M. S. Regele se scoboară din automobil, dând ordin armatei să se îndepărteze. Apoi, urmat de mulţime, regele Ferdinand continuă drumul pe jos până la Palatul regal, în aclamaţiile incontenite ale manifestanţilor care strigau: «Trăiască M. S. Ferdinand, împăratul tuturor românilor».

De aici manifestanţii s-au îndreptat în cântece naţionale spre Legaţia Franţei, „unde d. ministru Saint Aulaire a rostit un patriotic discurs, pe care l-a încheiat cu cuvintele: „Acum, vă rog să cântaţi Deşteaplă-te române”.

„De la Legaţia franceză publicul s-a îndreptat spre celelalte legaţii aliate, în drum, trecând pe lângă Ambasada germană, s-au făcut demonstraţii ostile”.

Relatarea acestor evenimente petrecute la Iaşi prin citirea telegramei, arăta Onisifor Ghibu, „a trezit în sufletul românilor ardeleni, bucovineni, basarabeni, regăţeni, macedoneni şi timoceni adunaţi de soartă în capitala Basarabiei valuri de sentimente patriotice ce nu pot fi exprimate prin viu grai omenesc”.

Evenimentele de însemnătate istorică, politico-naţională de la Chişinău au avut repercusiuni asupra vieţii politice de la Iaşi. În primul rând ambasada germană a cerut lămuriri de la Legaţia americană şi de la cea franceză şi şi-a exprimat protestul faţă de declaraţiile reprezentanţilor lor făcute în cadrul adunării româneşti de la Chişinău, prin care au susţinut hotărârea românilor din Transilvania şi Bucovina de a uni aceste provincii istorice cu România.

Dar cele mai vehemente proteste au fost întreprinse de ambasadorul german pe lângă guvernul condus de Al. Marghiloman, ceea ce l-a determinat pe acesta să-şi prezinte demisia regelui Ferdinand.

Voința poporului român a fost mai puternică decât orice joc politic și la data de 1 Decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a românilor, de fapt refacerea Unirii făcute de Mihai Viteazul.

Preluare Buletin de Carei

Articolul  7 ianuarie 1917 – s-a creat, la Iași, „Comitetul Național al românilor refugiați din Austro-Ungaria”, avându-i în frunte pe Vasile Lucaciu și pe Octavian Goga apare prima dată în Glasul.info.

Înainte de toate trebuie menționat faptul că data oficială la care a fost arestat Octavian Goga este încă una nesigură. Am găsit până acum documente, ziare și referințe care dau cel puțin trei date diferite 31 decembrie 1909, 1 ianuarie 1910 și 2 ianuarie 1910. Consultând mai multe lucrări din perioada interbelică până în perioada comunistă, mizăm mai curând asupra datei de 2 ianuarie 1910.

Ideea de bază este însă că în acea epocă informațiile nu ajungeau tocmai la timp și cu cea mai fidelă și detaliată formă. Cronologic, deși unele publicații au cam încurcat borcanele, treburile stau cam așa după descurcarea tuturor acestor ițe:

• Octavian Goga este arestat pe 31 decembrie 1909 la Budapesta
• Pe 1 Ianuarie 1910 îi scrie Veturiei din închisoarea din Budapesta, celei care îi va deveni a doua sa soție
• Pe 2 Ianuarie 1910 îi scrie lui Veturia o nouă scrisoare referitoare la suma care trebuia plătită pentru cauțiune, zi în care e dus sub escortă la Cluj în arest preventiv

Așadar, pe 2 ianuarie 1910 Octavian Goga e arestat în Budapesta, pe când voia să plece în străinătate, și e dus sub escortă la Cluj în arest preventiv, având să răspundă în niște procese de presă în locul redactorului responsabil al “Țării Noastre”, D. Marcu, care murise.

Octavian Goga este transportat la închisoarea deținuților de drept comun. La toate celelalte acuzații și procesele legate de anumite delicte de opinie, poetului român i se aruncă acum în cârcă și o nouă acuzație, potrivit căreia ar fi încercat să fugă din țară pentru a scăpa de acuzații și procese. După opt zile este eliberat după ce se plătește o sumă de 10.000 de coroane, o cauțiune enormă pentru acele vremuri. Verdictul, o condamnare la 30 de zile de închisoare, sentință executată de Octavian Goga la închisoarea din Segehedin, avea să fie dat în februarie 1911.

Luna aceea de închisoare la Seghedin (februarie – martie 1912) l-a făcut pe Octavian Goga să realizeze amploarea fenomenului de încarcerare a elitelor românilor din Transilvania în mult hulita închisoare de la Seghedin:

“Seghedine, Seghedine, of, of, of,
Dumnezeu cum te mai ţine?” (Doina lui Lucaciu)

Nenumăratele procese pornite de către autoritățile ungurești împotriva revistei “Țara noastră” i-au făcut pe redactori să scoată revista de sub ocrotirea Asociațiunii ASTRA, pentru a nu afecta și ASTRA.

Din închisoare, Octavian Goga reușeste să-i expedieze o scrisoare Veturiei, celei care îi va deveni ce-a de-a doua sa soție, și din câte s-a dovedit istoric, și agent “constatator” pe lângă Octavian Goga:

“Tocmai în momentul când am primit telegrama ta, când o citeam tolănit pe canapea, stăpânit de multe și variate gânduri, s-a deschis ușa și un individ – detectiv – m-a arestat în “numele legii” – “pentru agitație”. Imediat m-au dus la închisoare…ordinară… Sunt într-o societate extraordinară. Am petrecut o noapte grozavă într-o celulă de cinci pași pe-un prici de la care mă dor coastele. M-am convins însă de un adevăr – că și de pe cel mai prost așternut se poate visa frumos… (…) Astăzi, mi se pare, mă transportă la Cluj. Îți strecor pe furiș , ca hoții, rândurile astea. ” (Octavian Goga)

Articolul 2 Ianuarie 1910 –  Octavian Goga e arestat în Budapesta, pe când voia să plece în străinătate, și e dus sub escortă la Cluj în arest preventiv apare prima dată în Glasul.info.

Octavian Goga despre maghiarizare: „Trebuia să bag de seamă să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti”

La data de 29 mai 1914, Octavian Goga este ales membru corespondent al Academiei Române. Avea să devină peste cinci ani membru titular din 4 iunie 1919, pentru ca mai apoi, în perioada 1 iunie 1929 – 30 mai 1932, să fie chiar vicepreşedinte al Academiei Române.

Deși era român transilvănean, Octavian Goga a atras atenția Academiei Române și activitatea sa creatoare a primit din partea Academiei Române mai multe forme de recunoaștere. În anul 1905 i se acordă premiul Herescu-Năsturel al Academiei pentru vol. Poezii, iar la 29 mai 1914 devine membru corespondent al Academiei Române.  

“Din cauza represiunilor îndurate din partea autorităților ungurești, dar și din pricina neînțelegerilor cu vechea conducere P.N.R., Octavian Goga trece în România, rămânând și activând în București pe toata perioada neutralității României”.

Cum a atras Octavian Goga atenția Academiei Române

Încă de pe băncile școlii, Octavian Goga citeşte poezii patriotice şi protestatare în şedinţele “Societăţii de lectură” a şcolii. Debutează în Tribuna (1897), publică în Tribuna literară şi Familia, poezii semnate Octavian, Tavi şi Sfinx, începând să se facă remarcat.

Se duce vestea despre isprava din clasa a VIII-a când părăseşte Sibiul, împreună cu Ion Lupaş, după un incident cu profesorul de istorie Tompa Arpad (1898) şi se înscrie la liceul românesc din Braşov, unde era director Virgil Oniţiu. În anul 1905 ajunge să facă parte din comitetul de conducere al Luceafărului și în același an este remarcat și premiat de Academia Română cu premiul Herescu-Năsturel al Academiei pentru vol. Poezii.

În anul 1914, anul debutului Primului Război Mondial, Octavian Goga devine tot mai vocal împotriva abuzurilor stăpânirii maghiare:

“Statul naţional maghiar este după părerea mea o ficţiune de drept public.”

Octavian Goga

Supranumit “poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga transpunea în scrierile sale antimaghiare toată durerea și suferința, toate patimile neamului nostru ostracizat, abuzat, nedreptățit, umilit, închis, torturat, schingiut, ucis, jefuit, maghiarizat, deposedat de credință, de limbă, de posesiuni, etc.

Iată ce scria în 1892 atunci când urma cursurile liceului de stat din Sibiu (n.r. azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), revoltat de atmosfera tot mai intensă și mai brutală a procesului de maghiarizare din instituțiile de învățământ din Transilvania:

„Curând, pe măsură ce primeam noţiunile de cultură străină, mi-am dat seama că trebuie să instrumentez un proces de eliminare conştientă, pentru ca această cultură, pe care o primeam, să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti. Trebuia să bag de seamă ca această instrucţie zilnică să fie de esenţă pur cerebrală, fără să atingă resorturile intime ale sufletului şi fără să lase urme în conştiinţa mea naţională”.

Octavian Goga

Într-o conferinţa rostită la Teatrul Naţional din Cluj, Octavian Goga punea din nou accentul pe “otrava bine preparată a unei civilizaţii străine“, intruziunea agresivă a limbii și culturii maghiare impuse cu de-a sila poporuluir român majoritar din Transilvania:

“Vă reamintiţi, desigur, toţi cari aţi trecut prin furcile caudine de ieri, ce era pentru noi poezia lui Eminescu, ori versurile lui Coşbuc! În camerele de studenţi, când ne bătea la tâmple sângele adolescenţii, când respiram otrava bine preparată a unei civilizaţii străine, strofele lor ni se înfigeau ca vârful de cuţite în nervi, cântau în toată fiinţa noastră în vremea disertaţiilor savante şi ne reintegrau în ideea de rasă cu o putere elementară.”

Octavian Goga

Articolul 29 Mai 1914 – Octavian Goga este ales membru corespondent al Academiei Române apare prima dată în Glasul.info.

În conștiința colectivă recentă a poporului român, Fenomenul Pitești are o mai mare rezonanță decât orice alte orori întâmplate prin închisori de-a lungul istoriei. Puțini sunt însă cei care cunosc faptul că Fenomenul Seghedin este poate cel puțin la fel de cutremurător ca Fenomenul Pitești.

Așa arăta Închisoarea de la Seghedin, din Ungaria, unde erau trimiși mulți dintre fruntașii românilor din Transilvania pentru simple delicte de opinie.

Șovinismul unguresc era atât de puternic, încât în închisoarea de la Seghedin au trecut pe parcusul a multor decenii, generații întregi ale elitelor românești din Ardeal: Vasile Lucaciu, Ioan Russu-Șirianu, Valeriu Braniște, dr. Ştefan Petrovici, pr. Mihail Gașpar, av. dr. Ioan Jucu, dr. Voicu Nițescu, pr. Ion Lupaș, Nicolae Jugănaru redactor la Drapelul, pr. Ion Nicorescu, pr. Petru Lăslău, Silvestru Moldovan, Victor Braniște, Octavian Goga, etc și mulți alții.

Din lista de mai sus se vede clar că e vorba numai de intelectuali: ziariști, preoți, mulți preoți, istorici, avocați, oameni politici, doctori, profesori, practic toată elita culturală românească a Transilvaniei.

Așa a apărut și un cântec popular românesc în Ardeal:

“Seghedine, Seghedine

Dumnezeu cum te mai ține…”

|

Ziaristul Valeriu Braniște avea să scrie în 1918 cele mai dureroase pagini despre experiențele trăite în închisoarea de la Seghedin, pagini adunate sub titlul “Amintiri din închisoare”, cea mai importantă scriere memorialistică a sa, care a fost publicată postum, lucrare republicată prin anii ’90 în România sub titlul de “Scrisori din închisoare (Seghedin, 1918)”.

Articolul Fenomenul Seghedin, la fel de cutremurător ca Fenomenul Pitești apare prima dată în Glasul.info.

Partidul Național Agrar a fost întemeiat la 10 Aprilie 1932 de către Octavian Goga, prin desprinderea din Partidul Poporului al mareșalului Averescu. Ziarul Brazda nouă, care apărea la Cluj, era organ al Partidului Naţional Agrar. Semnul electoral partidului pe buletinul de vot era denumit  “inelul cu două puncte“.

Octavian Goga, atât ca poet cât și ca om politic, a avut o dorință enormă de emancipare și eliberare a țăranului român, în speță cel din Transilvania, pe care îl vedea nedreptățit, umilit, abuzat, ostracizat, un rob al pământului care este silit la cele mai grele munci iar din roadele muncii sale se desfată o civilizație străină, abuzivă, care nutrește sentimente atavice împotriva poporului român.

Visul lui Octavian Goga era acela de a crea o platformă politică prin care să schimbe destinul tragic al țărnului român din Transilvania. Într-o Românie care cuprindea aproape toate teritoriile locuite de către români, Octavian Goga a încercat să aducă în prim planul vieții politice o grupare idealistă, cu oameni foarte bine pregătiți și cu cele mai bune intenții la adresa poporului român.

Din păcate tot acest idealism s-a stins rapid, pentru că Partidul Național Agrar nu a reușit să se afirme în viața politică românească în cei trei ani ai existenței sale. Goga s-a lovit în special de opoziția politicii dâmbovițene, îmbătrânită în rele și coruptă până în măduva oaselor. S-a impus el la vârful politicii românești, prin personalitatea sa puternică, însă n-a reușit să-și impună și echipa de idealiști care doreau o reformă radicală a societății românești, una prin care să aducă bunăstare și pentru clasa cea mai oropsită, aceea a țăranilor…

Articolul 10 Aprilie 1932 – S-a constituit Partidul Național Agrar, condus de Octavian Goga, prin retragerea din Partidul Poporului apare prima dată în Glasul.info.

1 Octombrie 1916 – După intrarea României în război, împreună cu fratele sau Eugen, Octavian Goga se înrolează în Regimentul 80 infanterie din Dobrogea. Poetul ține acum un jurnal – Faramituri dintr-o prăbușire.

Potrivit însemnărilor lui Elie Bufnea, Octavian Goga încă din luna aprilie a anului 1916 îi solicitase colonelului Vlădescu, comandantul Regimentului 80 infanterie din capitala României, intuind decizia României de a ieși din neutralitate și a intra în război împotriva Austro-Ungariei, solicitase admiterea în această unitate militară pentru instrucție (n.r. încă de aici avea să se vadă stofa de mare om politic a lui Octavian Goga, capabil să prevadă liniile directoare ale politicii statului român cu privire la intrarea în război cu luni bune înainte ca acest lucru să fi fost înfăptuit).

1916 – Regimentul 80 Infanterie inaintea plecarii spre Turtucaia septembrie 1916

Viata si opera lui Octavian Goga – Felician Brinzeu

De cealaltă parte, fratele lui Octavian Goga, Eugen Goga, venea cu o experiență de front de aproape un an de zile în calitate de sublocotenent rezervist în armata austro-ungară. Din cauza constituției fizice nu tocmai solide a lui Octavian Goga, ministrul de resort Vintilă Brătianu a refuzat admiterea sa în cadrul forțelor militare ce trebuiau mobilizate pe frontul de luptă:

“Poetul Goga nu poate fi admis în armată și cu atât mai puțin voluntar într-o unitate destinată frontului, deoarece prezența sa este cu mult mai necesară în activitatea de propagare a idealului național, pe tărâmul căreia era printre cei mai cunoscuți și apreciați purtători de stindard.”

În cele din urmă, la insistențele lui Octavian Goga, poetul s-a prezentat la regiment fiind încadrat ca ofițer voluntar cu gradul de sublocotenent. În Catastrofa de la Turtucaia, Octavian Goga putea să-și găsească acolo sfârșitul, fără să mai poată ajunge printre liderii avangardei luptei pentru Transilvania, însă providența a făcut ca Octavian Goga să fie reținut prin ordin la Oltenița, de pe malul de unde s-a putut vedea grozăvia morții și a dezastrului pentru Armata Română. Fratele său, Eugen Goga, înrolat și el alături de Octavian Goga în Regimentul 80 infanterie, a luptat cu vitejie în luptele de la Turtucaia. De altfel, Eugen Goga avea și să fie grav rănit în anul 1917, în luptele teribile date la Mărășești.

Articolul 1 Octombrie 1916 – După intrarea României în război, împreună cu fratele sau Eugen, Octavian Goga se înrolează în Regimentul 80 infanterie din Dobrogea apare prima dată în Glasul.info.

Data de 31 august a fost legiferată ca zi festivă prin legea 53 din  2013 pentru a sărbători Ziua Limbii Române în numele celor 28 de milioane de vorbitori de limba română din toata lumea dar  şi  pentru a atrage atenţia asupra importanţei păstrării calităţii limbii române,  pentru a-i sprijini pe românii din afara graniţelor să-şi păstreze cultura şi identitatea naţională.

Limba Română este fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite.

Gândim, vorbim, simțim românește, iar dulcele grai, cu toată frumusețea și bogăția lui, este transmis din generație în generație.

Vă oferim spre lectură  gânduri despre limba română exprimate de câteva personalități marcante.

Vasile Alecsandri spunea despre limba română că este “tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute.”

Nichita Stănescu

Cuvintele sunt trupurile moarte ale ce­lor care n-au murit. Adică al tuturor îna­intaşilor noştri.

Cuvintele sunt umbra de aur în conşti­inţă a materiei.

Limba română este maica mea.

Naşterea unei limbi este un mister al sentimentelor. Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor.

Patria mea este limba română.

/

Octavian Goga

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe… (NOI poezie – de Octavian Goga)

.
…. Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora…( PLUGARII poezie – de Octavian Goga)

.

 MIHAI EMINESCU

Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce.

 Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim şi să cinstim pe cei ce au plăsmuit-o atât de frumoasă şi de înţeleaptă cum o avem.

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic – sentimente.

Limba şi împreună cu ea mintea se cu­răţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţe­les hotărât de veacuri este clară, şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temeiu.

Numai în limba sa omul îşi percepe ini­ma pe deplin.

Lmba şi naţionalitatea românească vor peri odată cu românul material, cu stinge­rea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegaţiune.

Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elemen­tare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem, a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime…

În realitate orice lucru temeinic şi să­nătos se face numai pe baza unei naţiona­lităţi certe, a unei limbi certe.

Unitatea actuală a limbii vorbite, deşi este în parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbii bisericeşti, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeaşi: numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici, pe colo. O unita­te atât de pronunţată a limbii dovedeşte însă o unitate de origine etnică.

 În privinţa limbii româneşti, Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a lim­bii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavo­nă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti.

Dar ceea ce voiesc românii să aibă e liber­tatea spiritului şi conştiinţa lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spiritul şi limba sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionali­tatea, dar aceasta o vrea pe deplin…

Limba, alegerea şi cursivitatea expresiei – unii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea (sau fiindcă această atârnă adesea de predare întâmplătoare), din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.

Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin forma­tă în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o sălnici să pro­ducă ceea ce nu mai e în stare, înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, în locu­ţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de gândire.

Și limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut po­porul şi una limba.

Această parte intraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la mo- şi-strămoşi, pe când partea traductibilă e£te comună gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toti de oarecare bunuri care sunt a tuturor şi a nimănui – uliţi, grădini, peţe – tot astfel şi în republica limbilor sunt drumuri bă­tute care sunt a tuturor – adevărata avere proprie însă o are cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească e£te o bună gospodină şi are multe de toate.

Studiul principal al unei şcoli rurale sau primare e limba…; ea este totodată orga­nul, prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.

Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toa­te părţile locuite de români.

 Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropia rezultatele supreme ale ştiin­ţei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. In limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bă­trâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.

Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvolta­rea necesară pentru abstracţiunile supre­me ale minţii omeneşti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.

Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi una şi nedespărţită în palat, în co­libă.

Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea (sau fiindcă aceasta atârnă adesea de predarea întâmplătoa­re), din scrierea unui om se poate cunoaş­te gradul său de cultură.

Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos.

Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanc­tuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte – nu după fantezia sau imagina­ţia noastră momentană, ci după ideea în genere, şi după amănunte – care a pre­dominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească.

O adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru al­ţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradi­ţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.

Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar ca­racterul unui popor, dacă el n-ar zice oa­recum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel” oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, Românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.

 E în zadar să vorbeşti celui ce nu te as­cultă.

Limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e pes­te putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scrii­torilor şi dezvoltării limbii.

Idealul românilor din toate părţile Da­ciei  este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii na­ţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge.

Și limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut po­porul şi una limba.

Buletin de Carei

Articolul Ziua Limbii Române cu Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și Octavian Goga apare prima dată în Glasul.info.

La 29 iulie 1910 apare în ziarul Tribuna, articolul lui Octavian Goga, “A murit un om: Ioan Slavici”, un veritabil pamflet, un “necrolog” închinat lui Slavici cu 15 ani înainte ca acesta să moară cu adevărat.

Din cauza oportunismului său politic, Ioan Slavici a fost criticat de către mulți dintre contemporanii săi, iar Octavian Goga a fost de-a dreptul necruțător cu Slavici:

“Ioan Slavici, duiosul nuvelist, care ne-a fermecat tinereţea cu condeiul Iui de aur, tovarăşul lui Eminescu care a încremenit în icoane nepieritoare crâmpeie din sufletul neamului nostru, să devie dintr’odată un transfug şi să-şi facă culcuş alături de-un Burdeaşi Şeghescu? Slavici, întemeietorul »Tribunei« din Sibiu, neînfrântul gazetar îndrăzneţ, agitatorul implacabil şi nehodinit, politicianul tranşant şi răspicat, care a inaugurat la noi curentul desăvârşitei izolări de tot ce e unguresc şi-a aruncat lozinca, că «soarele neamului românesc la Bucureşti răsare, acest tribun care de treizeci de ani şi mai bine a tipărit mii de articole, a lovit oameni, a sfărmat reputaţii, a dărâmat autorităţi, a sbiciuit morţi şi vii în numele principiului de intransigenţă naţională, acest Slavici să ajungă dintr’odată apostolul »moderatiunii politice la noi, să se facă mic şi îndulcit, să-şi ia aiere de inocenţă şi bună credinţă,ca un vicenotar delà comitat, şi sa se ivească din bun senin cu pălăriuţa în mână la — faceţi-vă cruce — «Telegraful român « …” (Octavian Goga, Tribuna, 29 Iulie 2023)

Articolul La 29 iulie 1910 apare în ziarul Tribuna, articolul lui Octavian Goga, “A murit un om: Ioan Slavici” apare prima dată în Glasul.info.