Ziua Limbii Române cu Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și Octavian Goga
Data de 31 august a fost legiferată ca zi festivă prin legea 53 din 2013 pentru a sărbători Ziua Limbii Române în numele celor 28 de milioane de vorbitori de limba română din toata lumea dar şi pentru a atrage atenţia asupra importanţei păstrării calităţii limbii române, pentru a-i sprijini pe românii din afara graniţelor să-şi păstreze cultura şi identitatea naţională.
Limba Română este fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite.
Gândim, vorbim, simțim românește, iar dulcele grai, cu toată frumusețea și bogăția lui, este transmis din generație în generație.
Vă oferim spre lectură gânduri despre limba română exprimate de câteva personalități marcante.
Vasile Alecsandri spunea despre limba română că este “tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute.”
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsNichita Stănescu
Cuvintele sunt trupurile moarte ale celor care n-au murit. Adică al tuturor înaintaşilor noştri.
Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei.
Limba română este maica mea.
Naşterea unei limbi este un mister al sentimentelor. Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor.
Patria mea este limba română.
/
Octavian Goga
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe… (NOI poezie – de Octavian Goga)
.
…. Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora…( PLUGARII poezie – de Octavian Goga)
.
MIHAI EMINESCU
Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce.
Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim şi să cinstim pe cei ce au plăsmuit-o atât de frumoasă şi de înţeleaptă cum o avem.
Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic – sentimente.
Limba şi împreună cu ea mintea se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţeles hotărât de veacuri este clară, şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temeiu.
Numai în limba sa omul îşi percepe inima pe deplin.
Lmba şi naţionalitatea românească vor peri odată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegaţiune.
Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem, a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime…
În realitate orice lucru temeinic şi sănătos se face numai pe baza unei naţionalităţi certe, a unei limbi certe.
Unitatea actuală a limbii vorbite, deşi este în parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbii bisericeşti, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeaşi: numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici, pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbii dovedeşte însă o unitate de origine etnică.
În privinţa limbii româneşti, Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavonă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti.
Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţa lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spiritul şi limba sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin…
Limba, alegerea şi cursivitatea expresiei – unii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea (sau fiindcă această atârnă adesea de predare întâmplătoare), din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.
Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o sălnici să producă ceea ce nu mai e în stare, înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de gândire.
Și limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba.
Această parte intraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la mo- şi-strămoşi, pe când partea traductibilă e£te comună gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toti de oarecare bunuri care sunt a tuturor şi a nimănui – uliţi, grădini, peţe – tot astfel şi în republica limbilor sunt drumuri bătute care sunt a tuturor – adevărata avere proprie însă o are cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească e£te o bună gospodină şi are multe de toate.
Studiul principal al unei şcoli rurale sau primare e limba…; ea este totodată organul, prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.
Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români.
Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropia rezultatele supreme ale ştiinţei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. In limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.
Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.
Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi una şi nedespărţită în palat, în colibă.
Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea (sau fiindcă aceasta atârnă adesea de predarea întâmplătoare), din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.
Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos.
Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte – nu după fantezia sau imaginaţia noastră momentană, ci după ideea în genere, şi după amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească.
O adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.
Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel” oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, Românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.
E în zadar să vorbeşti celui ce nu te ascultă.
Limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorilor şi dezvoltării limbii.
Idealul românilor din toate părţile Daciei este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge.
Și limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba.
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
