În contextul actual din Ucraina, se acordă o mare atenție regiunilor limitrofe țărilor din imediata vecinătate, un motiv în plus în acest sens fiind nedorința a repeta aceeași experiență gravă și a ne trezi cu noi „vrăjmași” ai Patriei. Vânătoarea acestor dușmani ai țării a început cu mult timp în urmă și, desigur, nu fără implicarea activă a Kremlinului, care a influențat dintotdeauna spațiul informațional al Ucrainei, creând boom-uri de informații cu privire la aspectele litigioase în relațiile Kievului cu vecinii săi, cu sopul de a abate atenția de la acțiunile sale cu adevărat anti-ucrainene. Astfel, ucraineanului de rând i se creau dușmani acolo unde, de fapt, nu existau. Cineva „de sus” îi tot spunea: „polonezii nu-ți sunt frați”, „maghiari îți sunt ostili”, iar „românii vor o bucată din teritoriul tău”. Indiferent de colțul lumii înspre care și-ar arunca ucraineanul privirea, peste tot sunt dușmani, iar doar sub aripa „fratelui mai mare” este pace și fericire.
Regiunea Cernăuți, între Kiev și București: mituri și realitate
Din păcate, WHO IS WHO a devenit clar abia în 2013. Cu toate acestea, mitul „României Mari” – care în spațiul post-sovietic se conturează în convingerea că, chipurile, Bucureștiul dorește extinderea maximă a teritoriului României moderne și ar revendica Basarabia istorică (actuala Republică Moldova cu Nordul și Sudul Basarabiei), Nordul Bucovinei și Ținutul Herța – rămâne un teren fertil pentru speculații politice pe ambele părți ale frontierei ucraineano-române.
Aici, trebuie acordată o atenție deosebită regiunii Cernăuți, care cuprinde trei teritorii istorice: Nordul Bucovinei, Nordul Basarabiei și Ținutul Herța – o parte a Moldovei istorice, care, până în anul 1940, n-a făcut parte din nicio formațiune statală ucraineană. Partea bună a lucrurilor este că pe ambele părți ale frontieri ucraineano-române, acest subiect este speculat doar de câteva forțe politice radicale, care, printr-o retorică naționalistă, încercă să-și facă rating electoral, iar partea rea e că problema revendicării unor teritorii servește la dezinformarea și dezorientarea totală a populației. Atât pentru cetățenii români de rând, cât și pentu românii din Ucraina, revendicarea teritoriilor fostei Românii Mari este la fel de actuală ca pentru ucraineni recuperarea teritoriilor din bazinul Donului și Cubaniul.
Încă în 1997, a fost semnat Acordul de prietenie și parteneriat și cel privind frontiera de stat dintre Ucraina și România, fapt ce a făcut imposibilă orice revedere a frontierilor actuale ucraineano-române. Cu toate acestea, dintr-un motiv necunoscut, eforturile depuse de București pentru menținerea identității comunităților românești din afara României, de altfel, una dintre principalele funcții ale oricărui stat, sunt considerate de către cineva drept o politică de consolidare a influenței în zonele de frontieră.
Cineva urmărește să reactualizeze concepte demult uitate, cum e și cel al României Mari, și alimentează artificial mituri care îl pun pe bunul vecin în lumină negativă, îl fac dușman. Tendențiozitatea acestor publicații în presa ucraineană și rusă este evidentă. Or, în presa românească nu prea găsești materiale în care cooperarea umanitară dintre Kiev și minoritatea ucraineană din România ar însemna o alimentare a sentimentelor separatiste printre ucrainenii români, care în viitor ar putea să pună în aplicare, să zicem, unele planuri dubioase pe termen lung ale Ucrainei. Cu toate acestea, se mai găsesc publicații eronate despre sutuația reală din Ucraina.
Articolul, semnat de George Bodnăraș (Cernăuți), poate fi citit intergal pe ChernivtsiNews
Sursa:
[1] tocpress.info