General Br. (r.) Aurel I. Rogojan
În contextul evenimentelor extremist-teroriste, cum au fost cele recente din Franţa, media desantează în spaţiul informaţional agenţii de influenţă, propagandă, contra-propagandă şi dezinformare, întrebuinţaţi în astfel de situaţii pentru crearea şi întreţinerea suportului public al operaţiunilor contra-teroriste. Cel mai adesea, în astfel de momente canalele de comunicare publică sunt „prinse de val“ şi devin relee de intermediere şi amplificare a mesajelor oficiale, fără a preexista o convenţie în acest sens.
După cum, se recurge şi la folosirea suportului media specializat ca parte integrată a operaţiunilor contra-teroriste. Am simţit nevoia sumarei precizări sub imboldul generat de prestaţia sublamentabilă, în legătură cu tragicele evenimente, a unor agenţi autohtoni de influenţă, paraşutaţi la conducerea unor O.N.G.-uri cu reşedinţele prin foste sedii centrale ale Securităţii, de unde ne servesc lecţii de democraţie şi moralitate, precum şi experienţă în „de toate“.
Terorişti, media, servicii secrete şi politică
Că serviciile secrete autohtone nu sunt „pensioane pentru domnişoare şi nici mănăstiri de maici“ este loc comun. Dar de la acest adevăr universal tuturor comunităţilor serviciilor de informaţii, până la afişarea venalităţii, a cinismului şi nesimţirii parveniţilor, pe spezele serviciilor, din societatea civilă este, totuşi, o cale suficient de lungă pentru a fi posibil şi un popas al minimei şi obligatoriei reflecţii, înainte de a ni se transmite chiar toate „învăţăturile“ reţinute de la „maeştri“, în sesiunile de instruire, ţinute în pripă prin separeurile popotelor cu firmă de restaurant de lux.
În plină operaţiune contra-teroristă, când lumea urmărea „cu sufletul la gură“ ceea ce se întâmplă în Franţa, la Radio România Actualităţi, doi înalţi reprezentanţi ai Comunităţii Naţionale de Informaţii îşi pledau cauza unei iniţiative legislative, despre care ar fi trebuit doar să răspundă la întrebări în comisiile de specialitate ale Parlamentului, dacă ar fi fost solicitaţi, nu să-şi pledeze public un evident conflict de interese.
Să ne lămurim bine, să eliminăm inversiunile de roluri şi competenţe. Domnii respectivi şi instituţiile din care fac parte se substituie Parlamentului, dictându-i textele de legi, ori se conformează întocmai literei şi spiritului legilor, ca rezultat al exerciţiului parlamentar al suveranităţii poporului?!
Nu sunt de dorit abordările înguste, strict departamentale, ale „onorabilităţii“ intruziunilor în comunicaţiile persoanei, parte intrinsecă a intimităţii personale, familiale, ori a confidenţialităţii afacerilor.
Vom ajunge în situaţia aberantă a existenţei a opt sau nouă legi care să permită interceptările, înregistrările şi arhivările de comunicaţii private, dar fără existenţa unei legi cadru a regimului special al protecţiei drepturilor şi libertăţilor persoanelor monitorizate şi a informaţiilor incidentale, referitoare la terţi fără vreo legătură cu „superioarele raţiuni ale securităţii statului“.
Cui ar folosi această dereglementare decât „pescuitorilor în apele tulburi ale unui nou totalitarism născut din conul de umbră al legii“, ca să citez din discursurile încă inedite ale unui teoretician al violenţei politice, cunoscut mai bine ca director de serviciu secret.
Pe un alt palier al dezbaterilor, la categoria „agenţi scăpaţi de sub control“, cel mai penibil dintre penibilii preşedinţi de „o-en-ghe“, ne stropea cu salivă din spatele ecranului, făcând efortul imposibil de a ne convinge că ceea ce a fost declarat anticonstituţional ar putea deveni constituţional sub dictatul nefericitei conjuncturi.
Decât să se legifereze atentatul la drepturile persoanei, de ce nu se convine asupra eliminării cartelelor telefonice cu numerele la purtător? Este afacerea companiilor mai presus de pilonii ordinii democratice? Dacă există un procentaj infim de doritori să se sustragă unui eventual control, trebuie legiferate premisele supravegherii de tip totalitar?! Numai dacă premise există, sunt folosite, iar beneficiarii lor doresc şi crearea aparenţelor de legalitate.
Preocupate mai mult de cantitatea vorbelor cu care să ţină emisiunile, decât de calitatea jurnalismului de evenimente extreme, televiziunile şi ziarele, pe lângă puţinele elemente de informare, au adus un imens şi nesperat beneficiu de război imagologic, pe care teroriştii l-au urmărit. Definiţia „la rigoare“ a terorismului conţine condiţia efectului mediatic. Altfel, ca şi în zicerea răsculaţilor din primăvara lui 1907:
„Dacă nu-i omorâm şi nu le dăm foc conacelor, înseamnă că nu facem revoluţie!“ Aşa cum nu a existat revoluţie fără teribila represiune politică violentă, nu ar exista nici terorism fără publicitatea gratuită şi la nivel global oferită de media internaţionale.
Sutele de mii de fiinţe umane, victime colaterale ale celor peste 5.000 de tone bombe de aviaţie lansate împotriva miliţiilor Statului Islamic, necombatanţi omorâţi în războaiele civile lăsate de „Primăvara arabă“ în ţările musulmane înseamnă, oare, mai puţin decât victimele recentelor atentate din Franţa?! Diferenţa o face numai emoţia la nivelul opiniei publice internaţionale, indusă de şocul mediatic.
În anii ’70 ai veacului trecut, terorismul a devenit un fenomen internaţional greu de controlat şi stăpânit în inima bătrânului continent. Italia, Germania şi Franţa au cunoscut apogeul flagelului. Radicalismele politico-sociale au generat atunci mişcări de contestare teroristă a constituţiilor şi ordinii democratice occidentale. „Brigăzile Roşii Internaţionale“ (Italia) Mişcarea „2 Mai“ şi Grupul „Badeer-Meinhoff“ (R.F. Germania) împreună cu „Armata Roşie Japoneză“ constituiau o nouă „Axa Berlin-Roma-Tokio“.
Sursa:
[1] cotidianul.ro via altermedia.info