Eminescu contemplat de la Chisinau

Perspectiva eminesciană a neamului românesc

(văzută din Basarabia)

Cel care s-a născut om printre românii din preajma Botoşanilor, ulterior s-a dovedit a fi, după expresia inspirată a lui Marin Sorescu, sufletul neamului său. Mihai Eminescu însă a fost şi a rămas nu doar un suflet obişnuit, ci şi unul profet. Darul previziunii i s-a manifestat din fragedă tinereţe, atunci când îşi dă seama şi precizează în articolul său „Echilibrul” (aprilie 1870), că„legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi”, apoi mai nuanţează că„măsurariul civilizaţiunei unui popor (…) e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete – noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – simţăminte (…). Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă în deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor (…), acele principie care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principie care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat”.

Iată de ce, prin harul mistic al previziunilor sale, Eminescu a rămas a fi contemporan cu toate generaţiile care s-au succedat până-n prezent, dar, cu siguranţă, şi cu cele viitoare. „Nici un alt publicist român nu a descris atât de drept şi curajos starea naţiunii române din anii 1880-1883, dar şi viitorul ei, de pildă, cel de astăzi, aşa cum a descris-o Eminescu”, ne atenţionează regretatul Andrei Vartic în impresionantul eseu „Timpul lui Eminescu” publicat în 2008 şi inclus în volumul omonim de la editura Vicovia din Bacău.

Eminescu contemplat de la Chisinau

A.Vartic precizează că, doar la vârsta de 20-25 de ani, Eminescu poetiza genial şi despre viteza limită a luminii, mult înaintea lui Einstein, demonstrând în „Luceafărul” starea neîntreruptă de fulger, prin care Hyperion „ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaşte”, adică acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formulă sau lege (…), acolo unde eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboară purtat de dor „Pân-piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe „asemenea uitării cele oarbe”, acolo unde „vremea-ncearcă în zadar din goluri a se naşte”. Sunt nişte viziuni pe care ar fi vrut, ulterior, să le cunoască şi Stephen Hawking, autorul teoriei despre Big-Bangul „născut din bulbuci de nimic, adică din goluri”. Autorul eseului mai aduce şi dovezi incontestabile care scot în evidenţă universalitatea geniului eminescian, mai importante dintre ele fiind cele din domeniile metafizicii, politico-moralei şi ştiinţific. În opinia sa, „Eminescu este primul om care a vorbit explicit (în „Andrei Mureşan”)despre „…undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut”, noţiune care, fiind pusă în formulă matematică, arată relaţia dintre amplitudinea undei şi frecvenţa ei, de unde, implicit, şi faţă de energia şi puterea acesteia. După ce scoate în evidenţă aceste elemente ale viitoarei teorii a relativităţii, autorul mai precizează că „rezonanţele despre care vorbeşte Eminescu sunt la ora actuală foarte intens cercetate în cele mai ascunse laboratoare ale marilor puteri ale lumii”.

Scriind despre problemele cu care se confruntă naţiunea română, consolidată în 1859 într-o formaţiune statală de tip modern, Eminescu pornea de la principiul că „popoarele nu sunt producte ale inteligenţei, ci ale naturii”, postulat invocat în august 1876 în articolul „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”. Aventurieri de tot soiul n-au ţinut cont de acest adevăr eminescian, încercând să creeze popoare noi în temeiul unor reţete scrise cu cerneală ideologică. Peste 125 de ani, în 1991, principiul eminescian a demonstrat, triumfător în sine, dar dramatic pentru cei aflaţi de secole în creuzetul sovietic, că ideea creării unui popor sovietic s-a dovedit a fi un eşec lamentabil. Atunci, însă, când tânărul stat român se afla între două imperii hrăpăreţe – Rusia şi Austro-Ungaria – Eminescu scria, profetic, în acest articol că „nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpătâi pentru noi(…). Altfel am avea a alege între domnia austriacă şi cea rusească. Sub cea dintâi moşiile ar fi cumpărate de societăţi de capitalişti(…), iar naţia redusă la proletariat(…). În cazul al doilea un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă sub condiţia ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucu condeiului; iară cei mai curajoşi ar mări pohodul na Sibir, fără judecată, prin ordin administrativ – administrativnâm poreadcom”. Evident, Eminescu era informat despre starea românilor din Basarabia, aflaţi de 64 de ani sub ocupaţia ţaristă, dar graţie harului premoniţiei cu care fusese înzestrat a prevăzut masivele deportări în Siberia ale românilor basarabeni din 1941, 1949, 1953, ca pedeapsă pentru faptul că, dezertând din „închisoarea popoarelor”, au revenit acasă, la Ţara-Mamă. Doar pentru 22 de ani.

Astăzi, în actuala epocă de la începutul mileniului trei, când există o anumită ordine în configuraţia statelor europene, situaţie consfinţită de acorduri şi tratate internaţionale, concepţiile lui Eminescu despre asemenea noţiuni ca stat, naţiune, popor sunt mai mult decât actuale. În articolul „Idealul unităţii politice a românilor” (publicat în noiembrie 1876) el scrie că „(…)idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftine, ca şi republica universală şi pacea eternă”. Eminescu este conştient că recroirea frontierelor după nişte criterii istorice este o utopie şi precizează că „idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale(…), iar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului”. Aducând exemple despre diferite atitudini ale unui popor faţă de altul, Eminescu menţionează că „niciun neam pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul”. În schimb, atitudinea altora faţă de toleranţa românilor este departe de a fi reciprocă. Basarabenii pot aduce, în acest sens, mii şi milioane de exemple care demonstrează că atitudinea şovină a popoarelor dominatoare ţinteşte în primul rând în spiritul şi conştiinţa de neam a celor dominaţi. Acest reflex este atât de puternic la ruşi, încât chiar şi după două decenii de când fosta Basarabie a devenit o nefirească şi contrafăcută formaţiune statală, răstimp în care numărul etnicilor ruşi a scăzut între Nistru şi Prut până la 6%, limba rusă mai domină spaţiul public, în special cel urban, iar prin posturile radio şi TV, chiar şi cel rural. Cetăţenii Republicii Moldova de etnie rusă, deşi studiază în şcoli limba română, în relaţiile cotidiene îşi impun insolent doar limba lor. Românii basarabeni care le cunosc limba, toleranţi din fire, după cum a şi remarcat Eminescu, cedează de fiecare dată, iar în cazul în care n-o cunosc, dialogul se produce în două limbi – unul insistă în limba sa, iar celălalt reacţionează cum poate. În acelaşi articol Eminescu aminteşte cu o nuanţă de sarcasm şi amărăciune despre starea românilor bucovineni aflaţi sub stăpânire austriacă:„După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituţie(…) în care se zice: „Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-şi exercita cultul după credinţa ei, a-şi conduce şcolile sale(…)”. Şi într-adevăr, acest articol se şi aplică – pentru lipoveni şi evrei, pentru români – nu. De douăzeci şi şase de ani românii bucovineni se plimbă de la Ana la Caiafa, pe la înaltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de constituţie şi de 26 ani umblă în zadar”.

Ştiind că limba şi credinţa sunt nu doar „măsurariul civilizaţiunei unui popor”, ci şi cei doi titani pe care se sprijină temelia acelui popor, despre biserica română din ţinuturile ocupate de alte etnii, Eminescu apreciază importanţa deosebită pe care o are pentru românii bucovineni Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, precizând că ea „e ab antiquo suverană, neatârnată de nicio patriarhie”, ea fiind promotoarea limbii române în biserică şi stat şi tot ea fiind „mama neamulul românesc”.

Astăzi, când Mihai Eminescu de mai bine de un secol s-a născut în eternitate şi nu mai este printre noi, când România pare să fi scăpat de „protecţia” imperiului de la răsărit, acceptând o altă Uniune, de data aceasta nu una sovietică, ci una europeană, la fel de actuale au rămas previziunile incontestabile ale geniului naţiunii române. Deşi se referă la o altă realitate socială şi politică, în articolul „Introducerea unei civilizaţii pripite”, publicat în decembrie 1877, Eminescu atenţionează că „o casă veche de piatră, dar cam strâmtă, e totuşi mai bună pentru vreme de iarnă şi pentru nevoi decât un palat de hârtie franţuzească”. Fiind în domeniul politicii româneşti un adept şi apărător al curentului conservator, Eminescu avertizează clasa politică de atunci, (dar şi pe cea de astăzi, valabilă de altfel pentru toate timpurile), să nu copieze orbeşte ceea ce în alte ţări se consideră un etalon şi un model al perfecţiunii. O fi poate pentru poporul respectiv o performanţă într-un domeniu, dar ea este doar a lui, mai ales dacă este combinată organic cu modul de existenţă spirituală şi materială al acestui popor. „Noi am făcut în statul nostru, exemplifică el, ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători, cari nu ştiu nici a scrie bine, dau în mâna copiilor cărţi scrise într-o limbă, pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri, pe cari ei nu şi le pot închipui(…). Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea îngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi, decât ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali, cari nu muncesc nimic şi trăiesc din exploatarea ideilor politice”.

Tabloul social-politic din acea epocă este, cu unele rectificări ale timpului, identic cu cel din zilele noastre. Eminescu pledează cu insistenţă pentru „perspectiva de viitor” a naţiunii române,„pentru limba şi obiceiurile ei şi pentru felul lui de a fi”. Ca şi pe timpul lui Carol, la începuturile statalităţii naţiunii române, când se căuta o cale proprie a dezvoltării social-politice şi spirituale, devenind cetăţeni ai Uniunii Europene, românii circulă astăzi liber pe toate meridianele nu doar ale Europei, ci şi ale întregii lumi, din Australia şi până-n Canada. Revenind unii dintre ei la vatra strămoşească, având influenţe din cultura şi obiceiurile altor popoare, bineînţeles că se fac simţite şi anumite amprente asupra felului de a fi al propriului popor. Evident, există atât tendinţa de omogenizare a negoţului, a industriei şi a altor aspecte ale activităţii umane, cât şi cea de cosmopolitizare a spiritului, de internaţionalizare a naţionalului. Se prea poate că anume din acest motiv naţiunea română rămâne divizată în două state româneşti, pentru a fi mai uşor asimilată de această tendinţă a globalismului care caracterizează începutul mileniului trei al actualei civilizaţii umane. Chiar dacă primul experiment, cel cu crearea în uniunea sovietică a unui nou popor, cel sovietic, a eşuat, ideea „satului planetar” admite doar un fel de congregaţie umană cu o singură stradă principală, cu case de acelaşi tip pe o parte şi alta şi, evident, cu cei mai fericiţi şi mai prosperi locuitori de pe Terra şi din toată Galaxia.

Perspectiva de viitor a ţăranului dacic „pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi”, într-adevăr era mai clară şi mai profundă şi preocuparea lui Eminescu apăru doar atunci când înţelese pericolul divizării naţiunii române. El îşi dădea perfect seama cât de importantă pentru neamul românesc este Basarabia care, atunci când a publicat articolul „O parte din vatra strămoşilor noştri” (ianuarie, 1878), era de 66 de ani sub stăpânire rusească. România abia se formase ca stat naţional, exista doar de două decenii şi, aflându-se între două imperii hrăpăreţe, nu înceta să caute soluţii pentru a-şi revendica Basarabia şi Bucovina, provincii româneşti luate nu cu sabia, „ci prin fraudă”. Eterna fraudă – consecinţă a corupţiei, cariul care distruge esenţa unei societăţi, a unei ţări, a unei naţiuni. Paradoxal, dar perspectiva eminesciană de reîntregire a naţiunii române a rămas şi astăzi actuală, deşi Basarabia nu mai este stăpânită de fostul imperiu rus, apoi sovietic. De data aceasta lucrurile s-au inversat – dintr-o parte componentă a Uniunii Sovietice Basarabia s-a transformat din 1991 într-o formaţiune statală relativ independentă, în schimb România a devenit din 2007 o parte componentă a Uniunii Europene. Dacă până nu demult reîntregirea naţiunii române depindea de Uniunea Sovietică, de doi ani această problemă poate fi soluţionată doar cu acceptul statelor membre ale Uniunii Europene. Altă pălărie, dar aceeaşi Marie. În plus, funcţionarul public din cele două state româneşti este excesiv de zelos atunci când ajunge să ia decizii în situaţii create de instrucţiuni şi norme juridice atinse de anumite ambiguităţi. În pofida faptului că în perioada interbelică în relaţiile dintre românii din dreapta Prutului şi basarabeni au fost comise diverse excese de comportament interuman, actualii funcţionari publici calcă pe aceeaşi greblă. Diriguiţi de anumite complexe, atât unii vameşi, de exemplu, din dreapta Prutului, cât şi din Basarabia, deseori ajung să-i umilească pe cei pentru care trecerea frontierei se transformă în ultima instanţă întru–un calvar.

De multe ori nişte recomandări, doar nişte simple recomandări ale UE, devin pentru unii zeloşi funcţionari publici din România o punte pe care, oricum, o pot trece doar cei care acceptă orice compromis. Astfel, pentru a obţine viză de intrare în România, deci şi în UE, la Consulatul României din Chişinău de câteva luni încoace s-a lansat un zvon că solicitantul de viză este obligat să anexeze la dosar şi o dovadă – card bancar sau extrasul de la contul personal – că deţine nu mai puţin de 500 euro. Pentu mulţi basarabeni, mai ales pentu cei de la ţară, această sumă este egală cu câştigul lor anual, în cazul în care-l au, şi această veste a fost interpretată ca o acţiune discriminatorie a României faţă de basarabeni. I-a mai calmat pe oameni declaraţia ministrului de externe al României care a calificat acest zvon drept o ,, manipulare de prost gust” , dar ajungând la Consulat unii solicitanţi de vize au descoperit cu stupoare că una declară minustrul şi alta înţelege funcţionarul. Pretextând că noua cerinţă este impusă de UE, funcţionarii de la Consulat i-au pus pe mulţi în situaţia să caute pe cineva în stare de a le împrumuta 500 euro, ca să-i depună la bancă, să-şi scoată apoi o copie a contului pentru a o prezenta la Consulat, după care să anuleze contul şi să restituie banii celui cu împrumutul. În acest caz concret, zelosul funcţionar public a ales să interpreteze o simplă recomandare a UE ca pe o cerinţă obligatorie. De ce? Pentru că această ambiguitate pentru unii dintre e mai convenabilă, iar în anumite situaţii, şi profitabilă.

Probabil, şi din aceste considerente, reîntregirea naţiunii române, aşteptată din 1991 încoace, a fost ratată. Vina cea mare, evident, o poartă însă clasa politică, atât dintr-un stat românesc, cât şi din altul, acea clasă, despre reprezentanţii căreia Eminescu a punctat cu toată precizia că „nu muncesc nimic şi trăiesc din exploatarea ideilor politice”, idei care nu au nici măcar tangenţial puncte comune cu interesul naţional al românilor.

Rămâne speranţa că, cel puţin, generaţiile viitoare vor avea altă atitudine faţă de perspectiva eminesciană a naţiunii române şi, pornind de la afirmarea lui Eminescu, spusă şi publicată în iulie 1881, că „geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă”,acestea vor reuşi să decodifice peceţile acestei cărţi. Cu siguranţă, una dintre ele se află pe articolul „Misiunea noastră ca stat”, publicat în noiembrie 1879, în care Eminescu propune „s-o facem mare pe ţărişoara noastră prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lucrare şi dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci e bine să ştim că nu mai sunt copitele sălbaticilor cote de vrăjmaşi care strivesc sămânţa abia încolţită, ci hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine (…), primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă din lăuntru”.

E un sfat pe care l-a auzit, expunându-l în felul său, poeticeşte, şi „fratele lui Eminescu”, cum l-a caracterizat poetul şi publicistul Nicolae Dabija pe regretatul Grigore Vieru, cel care a sesizat nişte defecte ale românilor, formulându-le ca pe o definiţie a celor trei „p” – pâra, pizma şi prostia.

E doar una dintre cele şapte taine din cartea neamului, carte pe care Gr. Vieru o citise doar pe jumătate. Celelalte se află în a doua jumătate a cărţii, ea rămânând a fi deschisă pentru băiatul sau fata care se vor naşte, adică pentru generaţiile ulterioare ale românilor.

Nicolae Rusu

Sursa: